Traian Tandin - ”Cei mai odioși 100 criminali români”

Traian Tandin este un alt scriitor român ale cărui cărți de factură detectivistică mi-au făcut în copilărie ”introducerea” în ceea ce înseamnă literatură polițistă.

Tandin a fost unul dintre cei mai apreciați ofițeri de ”judiciar” din România, având la activ un număr impresionant de cazuri rezolvate. A participat, printre altele, și la ancheta în urma căreia a fost arestat celebrul Rîmaru.

Pe partea literară, Tandin a fost la fel de prolific. A scris peste șaizeci de titluri, multe dintre volume descriind cazurile reale cu care autorul s-a confruntat de-a lungul carierei.

Îmi aduc aminte de cărțile cu căpitanul Roman, cărți în care povestirile te lăsau pe tine, cititorul, să dai răspunsul la întrebarea ”cine e autorul?”. Pentru a putea verifica dacă raționamentul tău era corect, răspunsurile erau grupate la sfârșitul cărții, similar răspunsurilor din culegerile de probleme.

Îmi aduc aminte și de cartea despre Ringo, câinele polițist, și de încă alte câteva titluri, însă cartea despre care vă scriu astăzi se intitulează ”Cei mai odioși 100 criminali români”.

Bănuiesc că titlul în sine este suficient de clar. Perioada temporală acoperită în carte începe undeva pe la sfârșitul secolului XIX și ajunge până la perioada actuală (cartea a apărut în anul 2008).

Mi se pare interesant faptul că și noi ne putem ”mândri” cu criminali care se ridică la nivelul confraților lor internaționali. Faptul că, la vremea respectivă, cenzura și-a făcut datoria și aceștia nu au fost mediatizați la nivelul la care crimele odioase sunt cap de afiș în toată mass-media nu înseamnă că am fost scutiți de fenomen. De asemenea, demonstrează și faptul că, dacă eliminăm din ecuație aspectele politice, am avut și milițieni capabili, care și-au făcut datoria. Cred că și asta contează măcar puțin.

În loc de recenzie, un fel de FAQ

   Mi s-au adresat de-a lungul timpului multe întrebări în legătură cu subiectul lecturii. Dintre acestea, câteva au ieşit în evidenţă prin frecvenţa cu care au apărut, şi absolut toate au ieşit în evidenţă deoarece tonul cu care îmi erau adresate era în majoritatea cazurilor tonul cu care te miri cu voce tare de o ciudăţenie nemaiîntâlnită şi inexplicabilă.
   În ordine aleatorie, aceste câteva întrebări (şi răspunsurile aferente) sună cam aşa:
   De ce citesc?
   Din plăcere. Aceeaşi plăcere cu care alţii se uită la filme, merg la meciuri de fotbal, fac shopping sau colecţionează scoici. Uneori, ca să mai şi învăţ una-alta (dar evit de obicei să menţionez acest motiv, că discuţia devine şi mai complicată şi năucitoare). Pentru mine, noţiunea de "lectură obligatorie" a fost şi este una fără sens. Cum să mă obligi să fac o activitate care îmi place?
   Citesc de mult?
   Păi, citesc de când am învăţat să citesc. Mda, a cam trecut ceva vreme, dacă stau să socotesc.
   Citesc mult?
   "Mult" e o noţiune relativă. În primul rând, nu am norme de îndeplinit. În al doilea rând, mult în comparaţie cu cine? În fine, pentru amatorii de statistici şi cei care se înţeleg mai bine cu cifrele, o medie calculată cu o marjă relativ mare de eroare ar avea valoarea de 4 cărţi pe lună. Au fost şi luni cu o singură carte, şi luni cu 7 sau mai multe. Evident, depinde de timpul avut la dispoziţie, de subiectul cărţii, de uşurinţa cu care o parcurg, de numărul de pagini.
   Oarecum din aceeaşi categorie, citesc repede?
   La fel, nu ştiu ce înseamnă repede. Pot spune cu siguranţă că nu folosesc tehnici de citire rapidă, nu este cazul, nu mă biciuieşte nimeni să termin naibii odată cartea. În plus, e genul de situaţie în care pun accentul pe calitate, nu pe cantitate (inclusiv pe calitatea timpului petrecut în compania unei cărţi; altfel spus, citesc în ritmul în care mă simt bine citind).
   Ce domenii prefer?
   E mai uşor să spun ce nu prefer. Literatura romantică/de dragoste nu e genul meu. Am încercat, nu merge. În rest, cam orice. Predomină, desigur, poliţistele/thrillerele de orice fel (şi politice, şi medicale etc) şi horror-urile, dar le asezonez şi cu cărţi istorice, fantasy, uneori SF, (auto)biografii... Depinde ce ce mi-e la îndemână şi de ce simt că aş avea chef. De aceea, de exemplu, m-am regăsit de multe ori citind două cărţi, uneori trei, în acelaşi timp.
   Nu mă plictisesc, am răbdare să citesc?
   Evident da, nu înţeleg reversul situaţiei.

   Sper că v-am lămurit cât de cât. Pentru întrebări suplimentare, vă stau la dispoziţie. Până atunci, însă, spor la lectură!

Inventar

Mi-am dat brusc seama că în ultimul timp, de când s-au lansat ofertele de toamnă, să zic aşa, am început să urmăresc cam multe seriale. Suficient de multe încât să fie necesar să le înşir undeva, ca să nu le pierd firul. De ce nu le-aş înşira aici?
Avem până acum, în ordine aleatorie, American Horror Story, Gotham, NCIS, NCIS Los Angeles, NCIS New Orleans, Survivor, Amazing Race (bine, ăstea două nu sunt seriale, dar le vâr în aceeaşi categorie din motive de sezoane şi episoade săptămânale), Blindspot, Quantico, Limitless, Scorpion, The Blacklist, The Big Bang Theory, Code Black... Probabil am uitat ceva. Oricum, deocamdată reuşesc să ţin pasul cu ele şi să nu le încurc acţiunea şi personajele. Deocamdată.

Petre Sălcudeanu - "Un bunic şi o biată crimă"

Dacă tot am pornit pe direcția autorilor români, să și povestim despre ei puțin.

Ultima carte citită din această categorie a fost ”Un bunic și o biată crimă”, scrisă de Petre Sălcudeanu.

Volumul este primul dintr-o serie de opt volume în care personajul principal este Bunicul, fost om al legii căruia vechii colegi din cadrul Miliției îi mai pasează câte un caz, parțial pentru a apela la experiența lui, parțial pentru a-l scoate din monotonia vieții de pensionar.

Alături de Copil, un bătrân câine polițist scos și el la pensie și ”adoptat” de Bunic, și de Panaitescu, un fel de șofer personal care stă la dispoziția Bunicului contra cost și joacă și rolul de confident, Bunicul primește spre rezolvare un caz aparent simplu. Este vorba despre un accident rutier soldat cu o victimă, caz pe care cei de la Circulație îl consideră practic închis. Rolul Bunicului este doar cel de a confirma concluziile, însă eroul nostru își ia treaba în serios și descoperă că banalul accident are o istorie mult mai întortocheată, în care sunt implicate mult mai multe personaje.

Deși anchetarea prea minuțioasă a cazului și complicarea iminentă a acestuia îi deranjează pe cei ce voiau să claseze toată povestea cu eticheta ”Rezolvat”, Bunicul perseverează și reușește să îi găsească pe adevărații vinovați și să identifice motivațiile acțiunilor acestora.

Faptul că Sălcudeanu este absolvent (și) de filosofie este vizibil pe tot parcursul romanului, când deducțiile Bunicului împărtășite cu voce tare se transformă în monologuri mai profunde pe diverse subiecte, când destăinuirile suspecților devin povești pline de morală ori chiar la final, când principalele personaje implicate în diverse grade în caz sunt puse față în față cu mărturisirile colegilor de grup și sunt lăsați să tragă singuri concluziile.

Partea oarecum neplăcută este că toate aceste divagaţii, chiar dacă îşi au rostul lor, rup ritmul acţiunii şi uneori ai impresia unei frâne puse prea brusc. Nu contribuie nici măcar la creşterea tensiunii înainte de momentul culminant.

Trecând peste acest impediment, cartea merită citită, chiar dacă nu va câştiga un loc în topul preferinţelor personale. Cât timp vă abţineţi să faceţi comparaţii cu alte romane scrise de autori mai celebri şi/sau mai prolifici, totul e în ordine.

Eu unul vreau să mai citesc cel puţin încă vreo două-trei cărţi din serie, dacă nu chiar pe toate (totul depinde nu de voinţă, ci de disponibilitatea volumelor respective), fiind curios dacă pe parcurs scriitorul şi-a remediat stilul şi a evitat ceea ce mie mi s-au părut a fi greşeli.

Din nou la Urgenţe

Nu în realitate, calmaţi-vă, ci pe micul ecran (al monitorului, cel puţin).
Dacă aţi văzut Dr. House de trei ori cap-coadă şi ER de cel puţin tot atâtea ori, bănuiesc că aţi avea chef de ceva nou, totuşi. Noul ăsta tocmai a apărut.
Serialul se numeşte Code Black şi este, evident, un serial centrat pe evenimentele şi personajele de la Urgenţele spitalului Angels memorial din LA.
Codul negru din titlu este codul medical prin care se anunţă că numărul pacienţilor este atât de mare, încât personalul medical nu este suficient numeric pentru a face faţă afluxului de cazuri. Sună bine, nu? Pentru spectatori, zic, nu pentru pacienţi. Nici pentru medici, dacă stau să mă gândesc.
Nu intru în mai multe detalii deoarece pur şi simplu nu prea am ce spune, am văzut doar primul episod şi încă nu m-am familiarizat cu personajele, nu m-am prins cine e bunul, cine răul şi cine urâtul şi nu am avut timp nici măcar să-mi aleg un personaj favorit.
Dar risc să spun că merită văzut, măcar de fanii genului. Au fost drame şi momente comice, tensiuni şi situaţii miraculoase, precum şi sânge. Mult.

Puţină istorie

Am în lucru câteva recenzii, însă acestea nu au ajuns încă la forma care să mă mulţumească suficient încât să le dau drumul în lume.
Lucrând la ele mi-a venit ideea de a face o mică observaţie: când discut cu alţii despre literatura poliţistă autohtonă, în mod aproape inevitabil primul nume pomenit este Rodica Ojog-Braşoveanu.
Total de acord, şi pe bună dreptate, aş spune. Ce nu e chiar corect este că, tot aproape inevitabil, în discuţie nu urmează şi alte nume. Poate că diferenţa de vârstă dintre mine şi interlocutori este un factor important, şi într-o oarecare măsură chiar sper ca aceasta să fie explicaţia.
Însă eu am crescut, din punct de vedere literar, într-o perioadă în care scriitorii existenţi acum pe piaţă şi disponibili într-un număr impresionant (mă refer în mod special la autorii străini) erau fie necunoscuţi, fie dificil de găsit. Îmi aduc aminte, desigur, de colecţia Enigma, care oferea spre lectură nume consacrate precum Chandler, Simenon, Cheney sau Christie.
Dar... Puteam citi - şi am şi făcut-o - Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Haralamb Zincă, Petre Sălcudeanu, chiar şi Vlad Muşatescu poate fi inclus aici, Traian Tandin, Paul Ştefănescu (adevărat, cu volume despre medicină legală, însă cu multe cazuri reale prezentate pe larg)... Sunt convins că am scăpat alte câteva nume.
Consider că şi aceşti autori merită să fie coborâţi din pod şi şterşi de praf din când în când. Pentru că datorită lor generaţiile mai vechi au prins gustul literaturii poliţiste, şi pentru că generaţiile mai noi ar putea avea surprize plăcute.
Şi combat, în încheiere, principalul contra-argument pe care l-am auzit până acum: "Nu vreau să citesc cărţi cu miliţieni şi securişti." Cărţile de factură poliţistă nu au pus accent pe politica vremii. Iar miliţienii şi securiştii care sunt eroii din aceste romane îşi fac pur şi simplu treaba, la fel ca detectivii, agenţii, comisarii ori poliţiştii din alte ţări şi alte regimuri. Faptul că maiorul Cristescu era miliţian, nu poliţist, nu a împiedicat lumea să nu îndrăgească şi să savureze romanele cu Melania Lupu, nu-i aşa?