Mix

Am lipsit virtual deoarece conjunctura a făcut ca în ultima lună să citesc doar cărţi care nu-şi au locul aici, mai exact "Istoria celui de-al doilea război mondial" de Liddell Hart, vreo trei volume de Suvorov, "Otrava" lui McBain, de care tocmai am scris, şi "Mr. Murder" de Koontz, despre care am de gând să scriu în curând (de autor, nu de carte). Acum sunt pe cale să termin "Al 5-lea călăreţ" de James Patterson, şi despre el va fi următoarea postare, mai exact despre volumele cu cazurile rezolvate de fetele din Women's Murder Club. See you soon!

Ed McBain

După cum v-am promis, azi este rândul lui Ed McBain. Prima carte a lui McBain care mi-a căzut în mână a fost "Caraliii". Au urmat, în ordine aleatorie, "Otrava", "Cifrul", "Leagănul morţii" şi cea recitită acum, "Ascultă şi mori!". Eroii lui McBain sunt detectivii Secţiei 87, care sunt de fapt eroi doar în sensul de personaje ale aventurilor imaginate de autor. Asta mi-a şi plăcut de fapt iniţial, faptul că sunt poliţişti normali (cu tot ceea ce implică asta, bine şi rău), fără puteri deductive care să frizeze supranaturalul, fără gadgeturi ultimul răcnet, fără medalii de ţintaşi de elită şi în general fără niciun atribut care să îi facă nişte "supercops". Dimpotrivă, cazurile le ridică exact acelaşi gen de probleme şi determină exact aceleaşi întrebări cu care şi eu, un simplu cititor civil, mă confrunt pe parcursul derulării cazului. Sunt de multe ori puşi în dificultate, iar soluţia nu apare miraculos, ci în urma unui efort comun de punere cap la cap a informaţiilor deţinute. Al doilea motiv de "like", munca în comun. Nu pot spune, în urma celor 5 cărţi citite, că aş putea indica cu certitudine "creierul" grupului. Fiecare contribuie la rezolvarea cazului, mai mult sau mai puţin, dar în proporţie suficientă încât să nu poţi să îi clasifici în ordinea importanţei, sau a inteligenţei. Toate astea sunt asezonate cu umor, dar nu cu genul umor cauzat de replici spirituale, ci cu accent pe umorul involuntar şi pe cel de situaţie (sau o combinaţie între ele).
Ceva mai concret, în "Ascultă şi mori!" gaşca Secţiei 87 se reîntâlneşte cu un mai vechi inamic, cunoscut doar după poreclă, "Surdul". Surdul le-a mai creat ceva probleme şi în "Caraliii", de exemplu, unde o supraveghere de rutină a devenit tragicomică, păţania fiind rememorată pe scurt astfel: "Genero...neobişnuit cu arta supravegherii, a tresărit în clipa când a observat pe cineva luând sufertaşul, şi-a smuls ochelarii de orb de la ochi, şi-a desfăcut cel de-al treilea nasture al paltonului, aşa cum văzuse el că procedează detectivii în serialele TV, a dus mâna la pistol şi s-a împuşcat în picior". Am ales acest fragment deoarece ilustrează perfect umorul de care vă vorbeam, şi în plus este una dintre scenele mele favorite.
De data asta, Surdul îi tachinează cu anagrame şi palindroame trimise pe adresa secţiei şi adresate detectivului Carella, urmate de scurte citate din Shakespeare, toate menite a le da indicii despre ceea ce urmează. Ei bine, ghiduşiile ăstea intelectuale sunt o provocare suplimentară la adresa detectivilor, mai ales că, de exemplu, citatele din Shakespeare sunt scrise în engleza veche, ceea ce îi face pe câţiva dintre cei implicaţi în caz să fie convinşi că Surdul face greşeli gramaticale şi habar nu are să scrie în engleză :).
OK, ar trebui să fie de ajuns pentru a vă trezi interesul. La lectură cu voi!

Pauza s-a terminat, înapoi la lucru

Pauza a fost determinată deoarece am făcut un efort şi, de această dată, am reuşit să citesc integral şi fără întreruperi Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, o carte masivă pe care am mai citit-o practic o dată, însă, după cum spuneam, într-un interval de timp mai lung, cu perioade de 2-3 săptămâni între volume. De data asta mi-a ieşit figura. Conform principiilor expuse încă de la bun început, nu voi spune nimic despre acest volum. În schimb, voi reveni la "normal" cu o postare despre Ed McBain, postare ce va apărea fie azi, ceva mai târziu, fie mâine, în funcţie de circumstanţe.

Machine Gun Preacher

Nu vă lăsaţi înşelaţi de machine gun-ul din titlu.
O poveste inspirată de fapte reale şi de personaje asemenea, cu Gerard Butler în rolul lui Sam Childers. Aflat în cădere liberă spre fundul prăpastiei, Sam are un moment de revelaţie în urma căruia găseşte credinţa, precum şi un scop care va ajunge să îl consume aproape în întregime.
Un (alt) film despre ororile războiului, de data asta cel din Sudan, despre victime nevinovate şi despre oameni suficient de nebuni încât să se implice total în bătălii aparent pierdute încă de la bun început. De văzut.

William Diehl

Prima carte a lui Diehl, pe care am citit-o cu mult timp în urmă, este "Fiinţa răului". Avocatul Martin Vail este un tip inteligent, arogant, nefiind dispus să piardă vreun caz şi acţionând în acest sens inclusiv la limita legii, ajutat fiind de o echipă cunoscută generic sub numele de Gaşca de nebuni. În momentul în care acceptă să apere un puştan acuzat de uciderea oribilă a unei personalităţi a oraşului, se angajează într-un caz extrem de dificil, fiind nevoit să se confrunte cu implicaţiile politice ale cazului, cu cel mai redutabil adversar de pe scena juridică, procurorul Jane Venable, şi cu cel mai atipic client, Aaron Stampler, tânărul dezorientat, traumatizat şi aparent incapabil de o crimă atât de sângeroasă. Cazul este cu adevărat rezolvat în finalul cărţii, la propriu, adică pe ultima pagină, şi este surprinzător. Derularea procesului şi procedurile descrise seamănă cu stilul lui Grisham, ceea ce nu e rău deloc. Cartea a fost ecranizată, Richard Gere jucându-l pe Vail, iar Edward Norton pe Aaron. Nu redeschid discuţia despre superioritatea cărţii faţă de ecranizare, însă trebuie să menţionez că Vail şi echipa sa se reîntâlnesc cu Aaron Stampler în alte două volume, "Chipul răului" şi "Domnie în iad". Cum s-ar zice, 3-1 în favoarea literaturii.
Alte cărţi scrise de Diehl sunt 27, Calul thailandez, Huliganii, Cameleonul... de ăstea îmi aduc aminte pe moment. Le-aş numi cărţi de acţiune, însă scrise antrenant şi reuşind să îţi menţină interesul până la final. Subiectiv, dacă are relevanţă pentru voi, Diehl face parte din topul personal al autorilor de literatură de acest gen., şi l-aş plasa chiar în primele 10 locuri.
Gata, mergeţi şi citiţi ceva!

Clint Mansell

Celebru pentru Lux Aeterna, piesă ce face parte din coloana sonoră a filmului Requiem for a Dream, Mansell este unul dintre compozitorii mei preferaţi de soundtrackuri. A făcut muzica pentru filme precum Pi, Fountain, Saw, The Wrestler, Black Swan, ăstea enumerându-le din memorie. Colaborează mult cu Aronofsky, filmele sale ciudate fiind completate perfect de sunetele lui Mansell, a cărui mare calitate este că reuşeşte să muleze perfect muzica pe tema şi acţiunea filmului, completându-l într-un mod fericit.
Mi-am adus aminte de Mansell deoarece de vreo săptămână încoace ascult obsedant piesele de pe "The Fountain", cu precădere "First snow" şi "Death is a Road to Awe". Căutaţi-le pe Youtube, şi nu evitaţi celelalte piese disponibile. Poate vă place câte ceva.

Jeffery Deaver

Da, l-am scris corect, e Jeffery. Dacă nu înghiţiţi literatură poliţistă pe pâine, ci vă rezumaţi doar la filmele de acest gen, probabil numele nu vă sună cunoscut, aşa că încerc o altă abordare: Lincoln Rhyme şi Amelia Sachs. Nu? Nimic? Încercăm altfel. Denzel Washington şi Angelina Jolie... altă treabă, aşa-i? "Colecţionarul de oase". Autor: Jeffery Deaver.
Personajele principale sunt Lincoln Rhyme, criminalist care a rămas paralizat în urma unui accident la locul de muncă, mai exact în timp ce efectua cercetări la locul unei crime, şi Amelia Sachs, agent de poliţie cooptat de Rhyme pe post de ochi/urechi/nas/mâini şi în general pe postul persoanei care să îl înlocuiască fizic la cercetările de pe teren. Întâlnirea celor două personaje are loc într-adevăr în "Colecţionarul de oase", finalul cărţii şi al ecranizării sugerând că ceea ce părea o colaborare de moment, forţată de circumstanţele cazului, devine o colaborare permanentă, atât pe plan profesional, cât şi sentimental.
Acest fapt este confirmat în celelalte volume centrate pe aceleaşi personaje, dintre care am reuşit să găsesc şi să citesc până acum "Omul dispărut", "Scaunul gol", "Maimuţa de piatră", "Dansând cu moartea" şi ultimul, cronologic vorbind, "A douăsprezecea carte".
Povestea de dragoste atipică dintre Rhyme şi Amelia este amintită destul de rar şi nu are relevanţă pe parcursul rezolvării cazurilor, rezumându-se la sfaturile lui Rhyme date Ameliei de câte ori aceasta este implicată în activităţi potenţial periculoase, precum şi la susţinerea morală şi încurajările oferite de Amelia în privinţa condiţiei medicale a lui Rhyme şi a tratamentelor pe care acesta trebuie să le urmeze, de multe ori fără chef şi fără speranţa ca aceste tratamente să remedieze ceva la un nivel semnificativ. "Semnificativ" însemnând, din punctul de vedere al lui Rhyme, recăpătarea mobilităţii fie şi a unei părţi cât de mici din corp, chiar şi o falangă.
Volumele se concentrează aşadar în principal pe cazurile respective. Rhyme este ajutat de o echipă de poliţişti, detectivi, tehnicieni şi nu în ultimul rând de asistentul său personal, Thom. Are facilităţi tehnice "ultimul răcnet", pe care le combină cu deducţii ce îmi aduc aminte de Holmes (asemănarea cu mult mai celebrul detectiv britanic nu se opreşte aici, şi Rhyme colecţiona şi clasifica mostre de sol, de exemplu...).
Amelia devine un poliţist cu sarcini de criminalist, împletind cercetarea migăloasă de la scenele crimelor, sub controlul atent al lui Rhyme, cu acţiuni specifice poliţiţieneşti, inclusiv urmăriri, împuşcături şi arestări. Apropos de urmăriri, Amelia este pasionată de viteză. Şi se comportă ca atare.
Deoarece ultima carte citită este "A douăsprezecea carte", vă fac un mic rezumat, cât să vă faceţi o idee, încercând să nu cad în păcatul dezvăluirii surprizelor şi a finalului.
O adolescentă scapă ca prin urechile acului de un atac al unui presupus violator. Printre probele materiale găsite se numără şi o carte de tarot, a cărei semnificaţie, alături de alte indicii, îi împinge pe anchetatori într-o direcţie eronată. Pe parcursul acţiunii, se descoperă că atentatorul are antecedente, precum şi obiceiul de a lăsa la locul crimelor elemente care să distragă atenţia detectivilor şi să îi direcţioneze pe piste false. Cazul va fi bineînţeles rezolvat cu succes, însă după multe întorsături spectaculoase ale situaţiei şi, normal, după lovitura finală de teatru.
Concluzie: cărţile sunt scrise într-un ritm alert, cazurile sunt suficient de complicate încât să permită elaborarea mai multor ipoteze ce trebuie confirmate sau infirmate, reuşind astfel nu devină plictisitoare; adăugăm elementele ştiinţifice gen CSI şi personalitatea lui Rhyme, de tip "Dr. House", şi obţinem nişte poveşti poliţiste care merită citite.