Wilde. Oscar Wilde.

   E absolut normal să fiu curios cum îi stă lui Oscar Wilde în pielea unui detectiv particular amator. Gyles Brandreth mi-a stârnit această curiozitate, cu volumul intitulat "Oscar Wilde şi crimele la lumina lumânării". Pe lângă această curiozitate, am citit cartea în cea mai mare grabă deoarece mi-a fost dăruită de persoana aceea dragă şi specială ce îmi cunoaşte tot mai bine, pe măsură ce trece timpul, (şi) preferinţele literare. Nu s-a înşelat nici de această dată.

   Pe parcursul acestei aventuri, Oscar Wilde este acompaniat de Robert Sherard, care are şi rolul naratorului, precum şi de mult mai bine-cunoscutul Arthur Conan Doyle. Merită precizat că cei trei s-au cunoscut şi în viaţa reală, iar Sherard a fost primul biograf al lui Wilde, aşadar rolul de povestitor i se potriveşte perfect.

   Ţinând cont că este, totuşi, o carte de ficţiune cu accente poliţiste, nu vă aşteptaţi la o avalanşă de date biografice nici despre Wilde, nici despre celelalte personaje. Desigur, apar unele informaţii atât despre viaţa particulară a celebrului scriitor, cât şi despre activitatea lui literară, însă aceste informaţii sunt strecurate astfel încât să facă parte din acţiunea romanului, nefiind menţionate decât dacă se potrivesc logic şi au relevanţă.

   Cazul începe în momentul în care Wilde găseşte cadavrul unui tânăr, Billy Wood, posibil prostituat, cadavru care dispare în intervalul de timp necesar pentru ca Oscar să revină la locul faptei cu "întăriri". Locul faptei a fost temeinic curăţat, nu mai există nici cel mai mic semn care să indice o posibilă acţiune violentă, iar Oscar are dificultăţi în a-şi convinge amicii că ceea ce a văzut a fost real, nu doar o închipuire.

   Întâlnirea cu Doyle, căruia tocmai îi apăruse pe piaţă primul roman cu Sherlock Holmes, îi face multă plăcere lui Oscar, care se declară admirator convins al detectivului virtual şi al metodelor deductive ale acestuia, metode pe care nu întârzie să le şi pună în aplicare, cu mult succes chiar.

   Doyle îi recomandă lui Oscar un detectiv real, pe inspectorul Aidan Fraser, dar, previzibil, Wilde are dificultăţi în a-l convinge pe acesta de existenţa unei crime în absenţa unui cadavru. Acesta e unul dintre motivele pentru care Oscar decide să continue ancheta pe cont propriu, ajutat de amicii săi. Atitudinea ciudată a lui Fraser continuă şi după apariţia primelor indicii care confirmă povestea aparent imaginară a lui Wilde. Evident, acest fapt va spori geometric determinarea scriitorului.

  Pe parcursul poveştii vor apărea tot mai multe personaje, mai mult sau mai puţin ciudate: mama lui Billy Wood, tatăl vitreg al acestuia, personaje din lumea interlopă a Londrei acelei perioade, personaje promiscue şi, inevitabil, fata - femeia, mai exact -  de care Sherard se va îndrăgosti nebuneşte, în ciuda faptului că Veronica Sutherland este logodnica inspectorului Fraser.

  Rezolvarea cazului îi aparţine, desigur, lui Oscar, iar scena în care numele criminalului este dezvăluit e construită parcă la indigo după metoda lui Poirot, cu toate personajele implicate (şi încă în viaţă) adunate într-o cameră, în timp ce Oscar povesteşte ce şi cum s-a întâmplat.

   Cartea e captivantă, replicile nu sunt lipsite de umor, povestea poliţistă în sine e bine scrisă şi fără goluri... Mi-a plăcut. Nu o fi chiar o capodoperă a genului, însă merită citită.

   Din câte ştiu, Brandreth l-a însărcinat pe Wilde cu încă alte cinci cazuri de rezolvat, dintre care cel puţin încă unul a fost tradus şi în limba română. Aşadar, persoană dragă şi specială...

   Spor la citit!

   

Fast forward

   Fie am neglijat blogul prea mult timp, fie am citit într-un ritm alert, dar cărţile citite s-au cam adunat între timp, aşa că fac o trecere rapidă în revistă ale ultimelor lecturi.
  Cum spuneam în postarea anterioară, celelalte două titluri cu care mi-am permis să mă surprind plăcut la început de an sunt "Ghinioane şi încurcături" de Lee Child şi "Camera ucigaşă" de Jeffery Deaver. În volumul lui Child, Jack Reacher îşi continuă seria de aventuri, însă de această dată alături de câţiva dintre membrii fostei lui echipe din armată. Reunirea lor se datorează unei cereri de ajutor trimise de un alt fost coleg de al lor, găsit mort în mijlocul deşertului. Despre cel mai recent caz rezolvat de Lincoln Rhyme, ajutat desigur de Amelia Sachs, veţi avea, sper, plăcerea să citiţi ceva mai multe în următorul număr al Revistei de Suspans, care va apărea în 13 februarie.
   A urmat o carte încărcată de valoare sentimentală, fiind una dintre primele romane de factură poliţistă pe care am pus mâna în copilărie şi pe care am recitit-o de nenumărate ori. Între timp, am pierdut volumul respectiv şi iată că, după muuulţi ani, întâmplarea a făcut să îl găsesc exact în ediţia "originală". Momentul în care i-am văzut coperta şi am recunoscut-o instantaneu... Este vorba despre "Ultimele şase minute", carte scrisă de Alistair McLean.
   Am făcut apoi o scurtă incursiune în istorie şi am citit "Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown", de G.K. Chesterton. E o carte de povestiri poliţiste avându-l în centru pe părintele Brown (a nu se confunda cu maiorul din titlu), figură ce merită pe deplin să se alăture unor personaje precum Sherlock Holmes, Poirot sau Miss Marple. Un plus de savoare îl aduce stilul lui Chesterton, plin de mostre din celebrul umor britanic, pe care eu unul îl cam apreciez.
   Am revenit în vremuri mai moderne cu următoarele două volume. "Cifrul" lui Ed McBain mi-a plăcut, însă, nefiind parte din seria cu detectivii din Secţia 87, mi s-a părut pe tot parcursul lecturii că parcă lipseşte ceva. Dacă reuşiţi să faceţi abstracţie de acest mic detaliu, cartea e ok.
  Apoi a venit rândul unei doze de realitate. Aşadar, Russel Gould m-a delectat cu câteva "Crime nerezolvate", unele celebre (Black Dahlia, de exemplu), iar altele mai puţin, toate având în comun, desigur, faptul că au rămas nerezolvate nici la ora actuală.
   Nu în ultimul rând, dar lăsată la final deoarece face în mod evident parte din altă categorie, este cartea recomandată de o persoană extrem de specială şi care îmi e la fel de extrem de dragă. "Cartea fetei fără complexe", de Sou Nu Jing, este o carte ce tratează sexualitatea, relaţia dintre aceasta şi medicina chineză, descrie şi recomandă tehnici şi poziţii sexuale, precum şi beneficiile de ordin medical obţinute în urma practicării acestor tehnici. Este o carte interesantă, însă din păcate cunoştinţele mele în domeniul filosofiei şi a medicinii chineze s-au dovedit a fi mult prea limitate pentru acest volum. Deşi traducătorul s-a străduit să simplifice pe cât posibil principiile, să le descrie esenţa şi să nu intre în mai multe detalii decât e necesar, mărturisesc că m-am simţit de multe ori confuz şi depăşit pe parcursul lecturii. Voi reciti cândva cartea, după ce îmi mai completez lacunele în domeniile amintite. E foarte posibil ca următoarea lectură să mă lumineze ceva mai mult.
   În încheiere, vă anunţ doar titlul "în derulare" acum: "Oscar Wilde şi crimele la lumina lumânării", de Gyles Brandreth. Niciun cuvânt în plus până la recenzie.
   Spor la citit!

Început în forţă

Primele trei titluri ale anului sunt, din pură coincidenţă şi în acelaşi timp din fericire, trei cărţi scrise de autori preferaţi de-ai mei. Dar ajunge cu spoilerul, le voi prezenta în ordine cronologică.
Iar primul roman citit în acest an este mult-aşteptatul volum al patrulea ce continuă trilogia "Millennium" a lui Larsson (al patrulea volum al trilogiei sună cam pleonastic, dar şi trilogia Star Wars a lansat al şaptelea episod, aşa că e în ordine).
"Prizonieră în pânza de păianjen" reia aventurile lui Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist, aducându-i din nou împreună în lupta împotriva unui inamic comun. Inamicul e o prezenţă de mult uitată din trecutul lui Lisbeth. Dar faptul că a fost uitată nu înseamnă şi că a fost inactivă. Ţinta principală a inamicului (nu pot da mai multe detalii despre el) nu este Lisbeth, ea apare oarecum întâmplător în joc, în urma unor evenimente tangenţiale. Ca, de altfel, şi Mikael.
Cei doi vor lua legătura în urma unei crime la care Mikael asistă involuntar. Lisbeth era pe urmele unei afaceri în care era implicată victima, şi iată şi punctul în care drumurile celor doi se reîntâlnesc. Virtual, deoarece din motive de securitate nu vor comunica decât prin mesaje criptate şi nimic mai mult.
Acţiunea se va complica. Mikael este în mijlocul unei campanii de denigrare din motive economice, practic - ziarul Millennium este dorit de o companie care are de gând să schimbe linia jurnalistică a ziarului, iar fără Mikael, Millennium are un preţ mai mic şi este şi foarte vulnerabil.
Lisbeth efectuează o acţiune îndrăzneaţă de salvare care va fi interpretată drept răpire, punând astfel toată poliţia suedeză pe urmele ei. Asta, pe lângă răufăcători, servicii secrete şi un american care crease un sistem invincibil de securitate informatică, până ce Lisbeth a avut nevoie de anumite date.
Dar încăpăţânarea lui Mikael, ajutat de Erika, şi talentele lui Lisbeth vor contribui, desigur, la rezolvarea cazului, într-o înşiruire de evenimente spectaculoase şi de răsturnări de situaţie.
David Lagercrantz, cel care şi-a asumat responsabilitatea de a duce mai departe aceste personaje, a făcut treabă bună. Cu mici semne de întrebare, deoarece a trecut ceva vreme de când am citit trilogia, aş spune că volumul de faţă este axat ceva mai mult pe scene de acţiune cinematografice şi mai puţin pe fineţuri psihologice. Dar personajele principale ne sunt deja cunoscute, aşa că...
Una peste alta, cartea nu dezamăgeşte. Acele mici semne de întrebare mă determină să nu îi acord o notă de zece, ci doar un nouă, dar repet, nu sunt sigur.
Ca notă de încheiere, romanul are un mare avantaj: poate fi citit ca volum de sine stătător, independent de primele trei cărţi. Trimiterile făcute la evenimentele şi personajele din trecut sunt suficiente pentru a lămuri anumite aspecte şi nu influenţează logica desfăşurării acţiunii.
Concluzie: de citit.
Spor!