Ioan Dan - Cavalerii Ordinului Basarab

Deşi nu am verificat, sunt sigur că Ioan Dan a fost comparat de alţii cu Alexandre Dumas. O fac şi eu, pentru simplul fapt că nu ştiu alţi autori de romane de capă şi spadă în afară de Dumas şi de Sue.
Şi, fără să fiu motivat de vreun sentiment de patriotism care oricum nu şi-ar avea locul aici, mărturisesc că romanele din seria Cavalerilor Ordinului Basarab (mai sunt trei în afară de cel de care vorbesc acum, primul, şi voi reveni la timpul potrivit cu păreri despre celelalte) mi-au plăcut mai mult decât cele cu aventurile muschetarilor. Se prea poate că asta s-a întâmplat deoarece personajele şi locurile unde se desfăşoară acţiunea îmi erau mai familiare, nu contest. Însă ce mi-a plăcut şi mai mult este că aceste romane descriu o perioadă istorică (bazată pe fapte şi personaje reale, cum se spune) mult mai viu şi mai interesant decât orice lecţie din vreun manual de specialitate.
Aventurile cavalerilor, spionul-legendă cunoscut doar sub numele de Nufărul Alb, urzelile ţesute la marile curţi, alianţe secrete şi trădări spectaculoase, planuri de luptă strategică şi diplomaţie de înalt nivel, alături de numeroasele momente amuzante şi, desigur, de o poveste de dragoste, toate acestea se petrec pe vremea domniei lui Mircea (care încă nu devenise "cel Bătrân") şi sunt narate cu un limbaj pe măsură, potrivit locurilor şi timpului. Deşi primele pagini mi s-au părut uşor ciudate, m-am obişnuit rapid şi, o dată intrat în ritmul potrivit de lectură, am devorat cartea.
Nu vreau să vă dau mai multe detalii. Nu. Vreau ca, cel puţin de data asta, să mergeţi pe mâna mea şi să citiţi măcar acest prim volum. Nu de alta, dar sunt sigur că le veţi citi apoi şi pe celelalte fără să aveţi nevoie de îndemnuri suplimentare :)

Scurt pe trei

Liza Marklund, "Prime-time" - o crimă ce are loc pe un platou de filmare, o jurnalistă ce se ocupă îndeaproape de această crimă, o grămadă de suspecţi şi accentul pus mai degrabă pe trăirile celor implicaţi decât pe rezolvarea crimei.
Noel Calef, "Ascensor spre eşafod" - povestea unui tip care comite o crimă forţat de circumstanţe şi îşi construieşte un alibi beton din cauza căruia ajunge să fie acuzat de... altă crimă. O carte ce intră fără niciun dubiu în categoria "oldies but goldies".
Anonymus, "Cartea fără nume" - una dintre preferatele mele. Ochiul Lunii, o piatră cu presupuse puteri magice, este dorită şi urmărită de una dintre cele mai fantastice galerii de personaje aduse vreodată împreună: detectivi, ucigaşi profesionişi sau amatori, călugări, vampiri şi vârcolaci, tipi care nu vor decât să se îmbogăţească rapid şi, peste toţi aceştia, Bourbon Kid, figură legendară despre care mulţi se îndoiesc că mai e în viaţă. O recitesc acum cu aceeaşi plăcere ca şi prima dată (şi următoarele), apoi voi continua povestea cu "Ochiul Lunii".
Hai, gata, la citit cu voi!

Dacă mă repet, scuze!

Nu mai ţin minte dacă am scris despre "Analistul" lui John Katzenbach şi recunosc fără jenă că nu am chef să mă plimb prin arhivă şi să verific asta. Oricum, cartea e bună, o recitesc a treia oară şi merită să (mai) scriu despre ea. Nu înainte de a menţiona că domnul Katzenbach are onoarea de a se număra printre autorii mei preferaţi, cei de la care cumpăr noile apariţii fără să mă obosesc să citesc sinopsisul de pe ultima copertă, deoarece ştiu că nu am cum să dau greş în alegerea făcută.
Să nu mai lungesc povestea, Frederick "Ricky" Starck este "analistul" din titlul romanului. Psihanalist, mai exact. Viaţa lui decurge într-o rutină confortabilă până în ziua în care primeşte o scrisoare ce îl provoacă la un joc cu o miză uriaşă: are la dispoziţie 15 zile pentru a afla cine este autorul scrisorii. Dacă nu reuşeşte, are de ales între două alternative: fie trebuie să se sinucidă, fie va fi martorul distrugerii unei rude apropiate, alese aleatoriu. Am spus distrugere deoarece autorul scrisorii nu se referă neapărat la uciderea victimei, ci poate la ruină financiară, sau profesională, sau socială, sau... în funcţie de inspiraţia de moment.
Ceva din tonul scrisorii îl face pe Ricky să îşi dea seama că nu este doar o glumă proastă. Urmează şi nişte evenimente cât se poate de reale care îl conving că într-adevăr este angajat, fără voia lui, într-o cursă contra-cronometru. Autorul scrisorii îi oferă câteva indicii, extrem de criptice, pentru a-l ajuta. În acelaşi timp, îl discreditează profesional, îi ucide un pacient, îl lasă fără resurse financiare şi, în general, îl pune sub presiune prin toate mijloacele posibile pentru a-şi demonstra seriozitatea.
Cum se poate descurca un om smuls din intimitatea apartamentului pe care nu îl părăsea aproape niciodată şi aruncat în lumea reală cu care are prea puţine în comun? Mai ales că este forţat de situaţie să se descurce, şi încă foarte repede? Vă rămâne să aflaţi voi înşivă. Vă mai dezvălui doar că finalul jocului şi finalul cărţii (nu, nu coincid) sunt surpinzătoare. Nimic nu e ceea ce pare, nu-i aşa?
Gata, fuga la lectură!