Să folosim şi celelalte etichete

    Dacă tot spuneam că revin cu o recenzie de carte poliţistă, vestea bună e că sunt pe la jumătatea volumului - are peste 700 de pagini. Aşa că trebuie să mai aveţi răbdare. Nu mult.
    Până atunci, să scriu şi despre ce am mai ascultat în ultima perioadă: Karma To Burn (trupa mi-a fost readusă în memorie de o supermegabună prietenă, aşa că am şters praful de pe discografie şi i-am dat play de la A la Z). Ar mai fi Draconian, cu Sovran, ultimul album scos, şi, pentru creşterea nivelului de energie, Blue Stahli. Cam orice de la ei, dar cu accent pe Antisleep vol. 3.
    Nu vă aşteptaţi la linkuri, că ştiţi cum se foloseşte Youtube. Dacă sunteţi curioşi, puneţi mânuţa şi căutaţi, nu aşteptaţi mură în gură.
    La filme nu m-am prea avântat în ultima vreme, din motive de prea multe seriale cu care încerc să ţin pasul (şi nu prea reuşesc), dar tot am strecurat două în zilele astea mai libere. E vorba de Hotel Transylvania 2, sunt convins că cel puţin aţi auzit de el, dacă nu l-aţi şi văzut deja. Animaţie, glumiţe pentru copii şi glume pentru cei mai mari... E ok, deşi, dacă nu mă înşală memoria, prima parte a fost ceva mai alertă. Sau nu eram eu plictisit atât de tare, nu ştiu.
    Al doilea e ceva mai serios. Chiar mai mult, de fapt. E dramă, se numeşte Beasts Of No Nations şi descrie viaţa unui puşti dintr-o ţară africană anonimă, aflată într-un război civil, puşti care devine forţat de împrejurări copil-soldat. Filmul are happy-end, aş spune, deşi e unul cam amărui. Şi nu, la filmul ăsta nu veţi râde deloc.
    Gata, ajunge. La citit/vizionat/ascultat cu voi!

5 în 1

  Da, știu, am lăsat-o ceva mai moale cu recenziile. Nu pentru că aș fi luat pauză de la lectură, ci pentru că am citit cărți despre care mi se pare fie dificil, fie redundant să îmi exprim părerile.

  Mai concret, am citit vreo trei Agatha Christie. Nu știu de ce, însă am cam evitat-o sistematic, în ciuda celebrității. Sau poate tocmai de aceea. Dar am avut un moment în care fie puneam mâna pe un volum de-al ei, fie mă apucam să recitesc ceva. Balanța s-a înclinat în favoarea noutății, și așa am ajuns să citesc ”Calul bălan”, ”Asasinarea lui Roger Ackroyd” și ”Primele cazuri ale lui Poirot”.

  Interesante, cu un simț al umorului pe care nu îl bănuiam. Și, desigur, semnătura personală a Agathei, întotdeauna criminalul este un personaj pe care nici nu îți trece prin cap să îl bănuiești.

  Dar, probabil un defect de al meu, nu mă pot abține să fac comparații între Poirot și Holmes, iar Holmes rămâne preferatul meu. Deocamdată.

  Ca notă de încheiere, din ce am mai citit până acum de Christie de-a lungul anilor, volumul favorit este ”Zece negri mititei”.

  Următoarea carte a fost ”Mossad: istoria secretă”, scrisă de Ronald Payne și apărută pe la începutul anilor 1990, dacă nu mă înșală memoria.

  E interesantă deoarece explică de ce, când și cum a luat naștere acest serviciu secret, menționează atât succesele celebre, cât și greșelile mai puțin cunoscute și pune toate evenimentele în contextul geopolitic al perioadei respective. Perioadă în care au apărut și bazele a ceea ce numim acum ”terorism global”.

  Iar ultimul volum pe lista de azi este scris de Peter McAleese, fost membru SAS și apoi mercenar în câteva dintre țările africane aflate în stare de război în anii ’80: Africa de Sud, fosta Rhodesia, actuala Zimbabwe… Cartea, intitulată ”Mercenarul”, descrie aventurile trăite de Peter de-a lungul perioadei în care a fost militar activ. Nu glorifică războiul și nu se consideră nici justițiar, nici erou, nici criminal. Pur și simplu e un militar de carieră care a luptat unde a fost trimis, chiar dacă uneori nu era de acord nici cu politica din spatele conflictelor, nici cu unele acțiuni mai puțin justificabile. De altfel, a participat ori chiar a inițiat în câteva rânduri ceea ce s-ar putea numi ”acțiuni umanitare”, și nu din dorința de a-și mai șterge din păcate.

  Uite că tot am reușit să scriu câte ceva. Tura viitoare revin în zona mea de confort, așadar urmează (cel puțin) o carte polițistă.

  Spor la citit!

Sylvain Tesson - "În pădurile Siberiei"

Cartea de faţă e oarecum o excepţie faţă de cele cu care v-am obişnuit până acum. Nu e poliţistă, nici de suspans, nici horror. E jurnalul jurnalistului francez Sylvain Tesson, jurnal ţinut pe o perioadă de şase luni, perioadă petrecută într-o cabană izolată undeva pe malul lacului Baikal.
Sylvain a vrut, prin această experienţă, să se deconecteze un timp de la tumultul lumii civilizate. Acest exil voluntar nu a fost făcut pentru a-şi testa limitele ori cunoştinţele de supravieţuire, nici pentru a se regăsi pe sine (deşi cred că asta s-a întâmplat, până la urmă, într-o oarecare măsură).
A avut un bagaj ce conţinea lucruri pe care el le considera strict necesare pentru a trăi jumătate de an într-o zonă practic ruptă de civilizaţie, cu cei mai apropiaţi vecini aflaţi la distanţă de câţiva kilometri.
Acest bagaj conţinea, printre altele, trabucuri, vodcă şi cărţi. ceea ce îmi confirmă impresia că Sylvain a văzut această aventură ca pe una mai degrabă boemă decât una solicitantă.
A ajuns la destinaţie în plină iarnă siberiană şi a stat până în mijlocul verii. Capitolele cărţii sunt practic însemnările din fiecare lună calendaristică petrecută acolo, iar textul e un amalgam de gânduri şi cugetări, observaţii făcute asupra naturii, a schimbărilor sezoniere ale peisajului şi ale schimbărilor fizice şi spirituale aduse de singurătatea netulburată decât rar, de vecinii care treceau în vizită uneori pe la cabana scriitorului.
Din punctul meu de vedere, Sylvain ajunge la concluzia că, după o perioadă necesară de adaptare, care nu e extrem de dificilă şi nici lungă, să trăieşti în mijlocul naturii, însoţit doar de doi câini şi descurcându-te prin forţele proprii cu ceea ce îţi oferă mediul înconjurător (în cea mai mare parte), e o senzaţie unică, greu de descris, un vis devenit realitate pentru o scurtă perioadă, dar o utopie pe termen lung şi, mai ales, pentru majoritatea oamenilor.
Cartea se citeşte uşor, Tesson a scris-o într-adevăr ca pe un jurnal, fără a impune idei sau concluzii definitive, ci doar descriind subiectiv întâmplările şi stările trăite. A râs şi a plâns, a fost fericit şi deprimat, a ajuns să aprecieze la un alt nivel evenimente "banale" precum prezenţa unui piţigoi, joaca celor doi căţei sau căldura unei sobe dintr-o biată cămăruţă de lemn... Da, puneţi mâna şi citiţi cartea.

Alan Bradley - Hering roșu fără muștar

Prima problemă: titlul cărții nu îmi spune nimic. Ba nu, îmi sugerează să mă aștept la ceva fără cap și fără coadă, o carte pe care, dacă o voi începe, mă voi forța să o citesc până la capăt.
Problema a doua: citesc sinopsisul. Fată, 11 ani, detectiv... bla, bla... deci e un (alt) roman pentru adolescenți, doar că nu e cu vampiri. Fie, hai să încep lectura.
Și... nu mă mai pot opri. Poate că stilul lui Bradley a trezit copilul cititor din mine, ori poate că această carte, deși are un copil drept personaj principal, este destinată mai mult adulților. Indiferent de care ar fi adevărul, cartea e bună.
Flavia de Luce este o fată de 11 ani dintr-o familie cu sânge albastru la origine, acum însă cam scăpătată. Duce o viață în general tipică unei fete de vârsta ei: surorile mai mari o necăjesc constant, tatăl ei este distant și preocupat în primul rând de supraviețuirea financiară a familiei, iar ea reușește să facă boacăne demne de un băiat împielițat. De exemplu, fără intenție, dă foc cortului unei ghicitoare de bâlci.
Acesta e și primul eveniment dintr-o serie ce continuă pe o notă mult mai gravă, cu tentative de omor, crime, furturi și istorii de demult ce au consecințe în prezent.
Flavia e inteligentă, cu o imaginație debordantă și... plictisită. Își canalizează majoritatea energiei în experiențele făcute în laboratorul ei de chimie (pasiunea ei sunt otrăvurile), în farsele prin care se răzbună pe surorile ei și în plimbările cu bicicleta Gladys. Dar nu poate rata ocazia de a ”ajuta” polițiștii locali să rezolve cazurile în care ea a fost oricum implicată încă de la bun început.
Aventurile Flaviei sunt descrise la persoana I, iar lumea privită prin ochii fetei are un farmec și un umor special. În plus, cartea este într-adevăr o carte polițistă în esență.
Simt că, dacă aș intra în mai multe detalii, aș începe să dezvălui mai mult decât intenționez, așa că închei aici, recomandându-vă cu mult entuziasm acest volum și - altă veste bună - spunându-vă că seria Flavia de Luce are, din câte știu, opt volume. Distracția de abia a început!