Petre Sălcudeanu - "Un bunic şi o biată crimă"

Dacă tot am pornit pe direcția autorilor români, să și povestim despre ei puțin.

Ultima carte citită din această categorie a fost ”Un bunic și o biată crimă”, scrisă de Petre Sălcudeanu.

Volumul este primul dintr-o serie de opt volume în care personajul principal este Bunicul, fost om al legii căruia vechii colegi din cadrul Miliției îi mai pasează câte un caz, parțial pentru a apela la experiența lui, parțial pentru a-l scoate din monotonia vieții de pensionar.

Alături de Copil, un bătrân câine polițist scos și el la pensie și ”adoptat” de Bunic, și de Panaitescu, un fel de șofer personal care stă la dispoziția Bunicului contra cost și joacă și rolul de confident, Bunicul primește spre rezolvare un caz aparent simplu. Este vorba despre un accident rutier soldat cu o victimă, caz pe care cei de la Circulație îl consideră practic închis. Rolul Bunicului este doar cel de a confirma concluziile, însă eroul nostru își ia treaba în serios și descoperă că banalul accident are o istorie mult mai întortocheată, în care sunt implicate mult mai multe personaje.

Deși anchetarea prea minuțioasă a cazului și complicarea iminentă a acestuia îi deranjează pe cei ce voiau să claseze toată povestea cu eticheta ”Rezolvat”, Bunicul perseverează și reușește să îi găsească pe adevărații vinovați și să identifice motivațiile acțiunilor acestora.

Faptul că Sălcudeanu este absolvent (și) de filosofie este vizibil pe tot parcursul romanului, când deducțiile Bunicului împărtășite cu voce tare se transformă în monologuri mai profunde pe diverse subiecte, când destăinuirile suspecților devin povești pline de morală ori chiar la final, când principalele personaje implicate în diverse grade în caz sunt puse față în față cu mărturisirile colegilor de grup și sunt lăsați să tragă singuri concluziile.

Partea oarecum neplăcută este că toate aceste divagaţii, chiar dacă îşi au rostul lor, rup ritmul acţiunii şi uneori ai impresia unei frâne puse prea brusc. Nu contribuie nici măcar la creşterea tensiunii înainte de momentul culminant.

Trecând peste acest impediment, cartea merită citită, chiar dacă nu va câştiga un loc în topul preferinţelor personale. Cât timp vă abţineţi să faceţi comparaţii cu alte romane scrise de autori mai celebri şi/sau mai prolifici, totul e în ordine.

Eu unul vreau să mai citesc cel puţin încă vreo două-trei cărţi din serie, dacă nu chiar pe toate (totul depinde nu de voinţă, ci de disponibilitatea volumelor respective), fiind curios dacă pe parcurs scriitorul şi-a remediat stilul şi a evitat ceea ce mie mi s-au părut a fi greşeli.