William Diehl

Prima carte a lui Diehl, pe care am citit-o cu mult timp în urmă, este "Fiinţa răului". Avocatul Martin Vail este un tip inteligent, arogant, nefiind dispus să piardă vreun caz şi acţionând în acest sens inclusiv la limita legii, ajutat fiind de o echipă cunoscută generic sub numele de Gaşca de nebuni. În momentul în care acceptă să apere un puştan acuzat de uciderea oribilă a unei personalităţi a oraşului, se angajează într-un caz extrem de dificil, fiind nevoit să se confrunte cu implicaţiile politice ale cazului, cu cel mai redutabil adversar de pe scena juridică, procurorul Jane Venable, şi cu cel mai atipic client, Aaron Stampler, tânărul dezorientat, traumatizat şi aparent incapabil de o crimă atât de sângeroasă. Cazul este cu adevărat rezolvat în finalul cărţii, la propriu, adică pe ultima pagină, şi este surprinzător. Derularea procesului şi procedurile descrise seamănă cu stilul lui Grisham, ceea ce nu e rău deloc. Cartea a fost ecranizată, Richard Gere jucându-l pe Vail, iar Edward Norton pe Aaron. Nu redeschid discuţia despre superioritatea cărţii faţă de ecranizare, însă trebuie să menţionez că Vail şi echipa sa se reîntâlnesc cu Aaron Stampler în alte două volume, "Chipul răului" şi "Domnie în iad". Cum s-ar zice, 3-1 în favoarea literaturii.
Alte cărţi scrise de Diehl sunt 27, Calul thailandez, Huliganii, Cameleonul... de ăstea îmi aduc aminte pe moment. Le-aş numi cărţi de acţiune, însă scrise antrenant şi reuşind să îţi menţină interesul până la final. Subiectiv, dacă are relevanţă pentru voi, Diehl face parte din topul personal al autorilor de literatură de acest gen., şi l-aş plasa chiar în primele 10 locuri.
Gata, mergeţi şi citiţi ceva!

Clint Mansell

Celebru pentru Lux Aeterna, piesă ce face parte din coloana sonoră a filmului Requiem for a Dream, Mansell este unul dintre compozitorii mei preferaţi de soundtrackuri. A făcut muzica pentru filme precum Pi, Fountain, Saw, The Wrestler, Black Swan, ăstea enumerându-le din memorie. Colaborează mult cu Aronofsky, filmele sale ciudate fiind completate perfect de sunetele lui Mansell, a cărui mare calitate este că reuşeşte să muleze perfect muzica pe tema şi acţiunea filmului, completându-l într-un mod fericit.
Mi-am adus aminte de Mansell deoarece de vreo săptămână încoace ascult obsedant piesele de pe "The Fountain", cu precădere "First snow" şi "Death is a Road to Awe". Căutaţi-le pe Youtube, şi nu evitaţi celelalte piese disponibile. Poate vă place câte ceva.

Jeffery Deaver

Da, l-am scris corect, e Jeffery. Dacă nu înghiţiţi literatură poliţistă pe pâine, ci vă rezumaţi doar la filmele de acest gen, probabil numele nu vă sună cunoscut, aşa că încerc o altă abordare: Lincoln Rhyme şi Amelia Sachs. Nu? Nimic? Încercăm altfel. Denzel Washington şi Angelina Jolie... altă treabă, aşa-i? "Colecţionarul de oase". Autor: Jeffery Deaver.
Personajele principale sunt Lincoln Rhyme, criminalist care a rămas paralizat în urma unui accident la locul de muncă, mai exact în timp ce efectua cercetări la locul unei crime, şi Amelia Sachs, agent de poliţie cooptat de Rhyme pe post de ochi/urechi/nas/mâini şi în general pe postul persoanei care să îl înlocuiască fizic la cercetările de pe teren. Întâlnirea celor două personaje are loc într-adevăr în "Colecţionarul de oase", finalul cărţii şi al ecranizării sugerând că ceea ce părea o colaborare de moment, forţată de circumstanţele cazului, devine o colaborare permanentă, atât pe plan profesional, cât şi sentimental.
Acest fapt este confirmat în celelalte volume centrate pe aceleaşi personaje, dintre care am reuşit să găsesc şi să citesc până acum "Omul dispărut", "Scaunul gol", "Maimuţa de piatră", "Dansând cu moartea" şi ultimul, cronologic vorbind, "A douăsprezecea carte".
Povestea de dragoste atipică dintre Rhyme şi Amelia este amintită destul de rar şi nu are relevanţă pe parcursul rezolvării cazurilor, rezumându-se la sfaturile lui Rhyme date Ameliei de câte ori aceasta este implicată în activităţi potenţial periculoase, precum şi la susţinerea morală şi încurajările oferite de Amelia în privinţa condiţiei medicale a lui Rhyme şi a tratamentelor pe care acesta trebuie să le urmeze, de multe ori fără chef şi fără speranţa ca aceste tratamente să remedieze ceva la un nivel semnificativ. "Semnificativ" însemnând, din punctul de vedere al lui Rhyme, recăpătarea mobilităţii fie şi a unei părţi cât de mici din corp, chiar şi o falangă.
Volumele se concentrează aşadar în principal pe cazurile respective. Rhyme este ajutat de o echipă de poliţişti, detectivi, tehnicieni şi nu în ultimul rând de asistentul său personal, Thom. Are facilităţi tehnice "ultimul răcnet", pe care le combină cu deducţii ce îmi aduc aminte de Holmes (asemănarea cu mult mai celebrul detectiv britanic nu se opreşte aici, şi Rhyme colecţiona şi clasifica mostre de sol, de exemplu...).
Amelia devine un poliţist cu sarcini de criminalist, împletind cercetarea migăloasă de la scenele crimelor, sub controlul atent al lui Rhyme, cu acţiuni specifice poliţiţieneşti, inclusiv urmăriri, împuşcături şi arestări. Apropos de urmăriri, Amelia este pasionată de viteză. Şi se comportă ca atare.
Deoarece ultima carte citită este "A douăsprezecea carte", vă fac un mic rezumat, cât să vă faceţi o idee, încercând să nu cad în păcatul dezvăluirii surprizelor şi a finalului.
O adolescentă scapă ca prin urechile acului de un atac al unui presupus violator. Printre probele materiale găsite se numără şi o carte de tarot, a cărei semnificaţie, alături de alte indicii, îi împinge pe anchetatori într-o direcţie eronată. Pe parcursul acţiunii, se descoperă că atentatorul are antecedente, precum şi obiceiul de a lăsa la locul crimelor elemente care să distragă atenţia detectivilor şi să îi direcţioneze pe piste false. Cazul va fi bineînţeles rezolvat cu succes, însă după multe întorsături spectaculoase ale situaţiei şi, normal, după lovitura finală de teatru.
Concluzie: cărţile sunt scrise într-un ritm alert, cazurile sunt suficient de complicate încât să permită elaborarea mai multor ipoteze ce trebuie confirmate sau infirmate, reuşind astfel nu devină plictisitoare; adăugăm elementele ştiinţifice gen CSI şi personalitatea lui Rhyme, de tip "Dr. House", şi obţinem nişte poveşti poliţiste care merită citite.

Propunere

Citez un puşti de clasa a opta: "La limba română, în loc să pierd câteva zile citind o carte, mai bine caut pe internet un rezumat de două pagini şi într-o oră ştiu despre ce e vorba.".
Corect. De aceea propun, tot în scopul câştigării de timp, ca în loc să pierzi o oră jumate privind un film, să te uiţi la trailer. Durează cam trei minute, ştii despre ce e vorba şi în plus în trailere se folosesc cele mai mişto imagini.
La fel, în loc să asculţi un album întreg, ascultă doar piesa single ce apare de obicei înaintea albumului. Este piesa cea mai reuşită, oricum, nu te poţi aştepta la mai mult de atât de la albumul respectiv.
Nu te mai uita la tot felul de meciuri, poţi afla scorurile din mai multe surse şi mult mai rapid. Şi nici nu te enervezi aiurea pe "albitri" sau/şi pe jucători.
Probabil din exemplele date ai prins ideea de bază. Aplic-o prin analogie la alte activităţi şi te vei trezi în curând cu o grămadă de timp liber. Cum îl vei folosi? La asta nu m-am gândit...

Să traduci, să nu traduci...

Nu planificasem această postare pentru azi, pentru simplul motiv că nu cunoşteam subiectul până acum câteva ore. Însă iată că aflu, poate printre ultimii, că la editura RAO sunt probleme cu traducătorii. Mai exact cu plata muncii lor. RAO mi-a oferit multe volume pe care doream să le citesc, şi e printre primele edituri apărute după '89 (în 1993 mai exact) de care îmi aduc aminte cu plăcere. De aceea este o surpriză să aflu că o editură pe care o apreciam se pretează la gesturi de genul ăsta. S-a propus inclusiv boicotarea editurii, cititorii fiind îndemnaţi să nu mai cumpere cărţi publicate de ei. Nu ştiu dacă această metodă ar rezolva problema sau nu. Eu boicotez involuntar toate editurile, fără discriminare, deoarece în ultimul timp cumpăr cel mult o carte pe lună, şi atunci aleg respectiva carte în funcţie de interesul pe care mi-l stârneşte, nu în funcţie de editura la care a apărut titlul respectiv. Dar... vorba multă, sărăcia omului. Pentru explicaţii mai detaliate şi direct de la sursă, aveţi aici nişte linkuri:
http://laurafrunza.com/2011/10/25/colaborarea-mea-cu-editura-rao
http://laurafrunza.com/2012/02/14/procesul-cu-rao
Păcat, mare păcat!

Ce se întâmplă aici? Scopul insulei.

Ei bine, scopul principal al acestui blog este să vă împărtăşesc părerile mele despre cărţile pe care le-am citit şi le citesc la ora actuală. Ocazional, voi scrie şi despre filme care mi-au plăcut, poate şi despre unele melodii care au reuşit să mă impresioneze, sau desene, sau fotografii...
Însă consider că sunt necesare câteva precizări: în primul rând, citesc mult. Mult, în comparaţie cu prietenii şi cunoscuţii mei care fie nu au timp, fie nu au chef, fie preferă alte modalităţi de destindere. În al doilea rând, nu sunt axat pe un anume tip de literatură, în funcţie de starea de moment citesc aventură, istorie, biografie, poliţistă, SF... Nu romane de dragoste, asta vă pot spune de pe acum.
În al treilea rând, nu sunt nici filolog, nici critic literar, redactor, editor sau vreo altă meserie strict legată de literatură. Ceea ce înseamnă că volumele despre care voi scrie aici mi-au plăcut - sau nu - din motive strict subiective, pe care le voi expune. Nu voi face analiză literară, nu mă voi lega de structura frazelor şi de mijloacele literare folosite de autor, ci pur şi simplu voi expune acţiunea şi voi menţiona punctul meu de vedere. E de aşteptat să avem păreri diferite, dar este valabilă regula cu gusturile care nu se discută.
În al patrulea rând, nu voi comenta literatura clasică, sau marii autori. Şi asta nu deoarece nu citesc aşa ceva, ci deoarece pentru această categorie se găsesc foarte uşor tone de recenzii şi comentarii făcute de oameni mult mai calificaţi decât mine. Intenţia mea este să acord atenţie părţii aceleia de "sub-literatură", considerată mai puţin valoroasă din punct de vedere intelectual, cărţilor comerciale, dacă vreţi. Şi asta deoarece, cum spuneam ceva mai devreme, pot găsi foarte multe informaţii despre Dostoievski sau Cărtărescu, însă mult mai puţină informaţie despre Diehl sau Deaver. Poate vina îmi aparţine, nu am căutat suficient de mult sau de bine, dar o părere în plus nu cred că poate face rău.
Şi, nu în ultimul rând, nu voi scrie întotdeauna despre ultimele apariţii. Sunt cărţi pe care le aştept şi pe care le consum în momentul în care apar, şi sunt cărţi citite acum x ani pe care le redescopăr cu plăcere. Nu vă aşteptaţi aşadar să găsiţi aici un fel de calendar editorial cu ultimele noutăţi şi apariţii programate în curând.
Sper că am reuşit să explic coerent ce încerc să fac aici. Cât de repede posibil, voi începe postările pe temă. Până atunci, o zi bună tuturor!

Ce este insula de hârtie?

Este "turnul meu de fildeş" care-mi permite să mă retrag departe de tumultul vieţii cotidiene. Insula este formată din coli de hârtie printre care se strecoară frânturi de celuloid, câteva sunete şi uneori nişte pixeli rătăciţi ce n-au găsit alt loc mai bun de odihnă decât aici.
Consider că insula este suficient de mare încât să merite să fie prezentată lumii, şi este pregătită să aibă vizitatori. Acestea fiind spuse, bine aţi venit!