Listă

Nu am stat degeaba o lună. În iunie au fost aşa:
Stephen King - Mr. Mercedes
Neil Gaiman - Cartea cimitirului
Stephen Booth - Sălaşul răului
Frederick Forsyth - Afganul
Karin Slaughter - Obsesia
George Pelecanos - Grădinarul nopţii
Kathy Reichs - Oase încrucişate & Oase frânte
Katherine Neville - Opt (în curs de lectură).
Voi reveni cu detalii după o scurtă mini-vacanţă mică-mică.

Update

John Grisham - "Nevinovatul": primul volum de non-ficţiune al lui Grisham, cu atât mai înspăimântător cu cât cazul prezentat bate de departe cazurile imaginate de autor. Şi e doar unul dintre numeroasele astfel de erori judiciare.
David Morrell - "Frăţia pietrei" şi "Liga nopţii şi a ceţii". Dacă în "Frăţia trandafirului" i-am cunoscut pe Saul şi Chris, iar în al doilea volum pe Drew şi Jake, în "Liga..." Saul şi Drew vor ajunge să colaboreze pentru a rezolva o problemă la fel de complicată ca toate cele anterioare.
Stephen King - "Dr. Sleep": Danny Torrance este acum Dan, care încearcă să uite de hotelul Overlook şi de tot ceea ce s-a întâmplat acolo şi îşi ţine "strălucirea" sub control prin orice mijloace. Inclusiv alcool. Asta, până la apariţia lui Abra, o fată ce posedă aceeaşi strălucire, dar mult mai puternică. Abra e în pericol acum şi îi cere ajutorul lui Dan.
Lee Child - "Personal". Jack Reacher şi o nouă aventură. Lunetişti, asasinate, servicii secrete şi un fost deţinut, prins de Reacher în urmă cu 16 ani, care acum este liber şi vrea răzbunare.
Frances Fyfield - "Sânge din piatră". Motivele sinuciderii unei avocate de succes pot fi considerate valabile, deşi cam ciudate. Peter Friel simte însă că în spatele acestui gest stă ceva mult mai grav şi mai complicat decât la prima vedere. Urmează, desigur, ancheta şi dezvăluirile surprinzătoare făcute de Peter.

Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobîl

Eroi, victime, eroi-victime şi victime-eroi, viaţă, dragoste, minciună, multă tăcere, şi mai multă moarte. Cutremurător.

John Verdon – Gândește-te la un număr

Nu am auzit de Verdon până de curând, dar nu regret că mi-a fost oarecum recomandat. Mai exact, mi s-a povestit la un moment dat de această carte, iar titlul mi-a trezit curiozitatea. Aşadar, am căutat cartea şi am plonjat în ea, mai ales după ce am citit cuvintele de apreciere la adresa romanului, cuvinte scrise de autori consacraţi precum De Mille, Katzenbach ori Gerritsen.
Cartea e volumul de debut al autorului şi a fost scrisă la sugestia soţiei acestuia (Verdon avea 68 de ani la momentul respectiv). Succesul acestui volum l-a determinat să continue pe această cale, Verdon scriind încă alte trei romane (din câte ştiu, ele nu au fost traduse. Deocamdată).
"Gândeşte-te..." e povestea unui criminal în serie, inevitabil diabolic de inteligent şi la fel de inevitabil cu o copilărie marcată de traume psihice, şi a detectivului pensionar Gurney, care nu poate să nu se implice în rezolvarea cazului. Motive are suficiente: în sufletul lui, este poliţist în continuare, iar o enigmă de asemenea anvergură nu poate decât să îl atragă. În plus, cazul îi este prezentat iniţial de un fost coleg de facultate pe care nu îl poate refuza, deşi relaţiile dintre ei nu au fost decât, în cel mai bun caz, amicale şi de scurtă durată.
Ceea ce iniţial pare o farsă de prost-gust combinată cu un mic truc de magie devine brusc o treabă mult mai serioasă după prima crimă. Asasinul nu lasă nicio urmă, ci doar indicii intenţionat criptate, pentru a le dovedi poliţiştilor că este cu mult mai inteligent decât ei. Şi următoarele trei crime, realizate cu acelaşi profesionalism şi cu aceeaşi absenţă a vreunui indiciu util, îi dau dreptate, însă până la un punct. O mică greşeală se va dovedi fisura fatală pentru un plan extrem de bine pus la punct.
Gurney reuşeşte să se ridice încă o dată la nivelul reputaţiei pe care o avea în momentul pensionării, fiind ajutat pe alocuri de sugestiile soţiei lui, Madeleine. Reuşeşte, de asemenea, să nu se lase doborât de dramele personale, nici de relaţia cu Madeleine, relaţie ce trece printr-o perioadă mai tensionată.
Dar totul e bine când se sfârşeşte cu bine, nu-i aşa?
Cartea e bună. Mi-a plăcut cum toate acţiunile aparent imposibile ale criminalului au căpătat, în final, explicaţii logice ce spulberă aura de magie. Dar acest lucru a necesitat eforturi intense şi o minte cel puţin la fel de ascuţită care să poată descifra subtilităţile unor crime efectuate, la prima vedere, fără motiv. De citit.

Ochiul lunii

Bourbon Kid se întoarce, cu toate personajele din "Cartea fără nume" pe urmele lui, desigur. În acest al doilea volum avem ocazia să aflăm cine este Kid cu adevărat, de unde a apărut, de ce şi ce motivaţie stă în spatele sutelor - da, sutelor - de cadavre lăsate în urma lui.
Pe lângă cei deja cunoscuţi, apar şi câteva figuri noi implicate în goana după Ochiul lunii şi, inevitabil, după Kid.
Stilul cărţii e neschimbat. Violenţă fizică, violenţă verbală şi vulgaritate, dar cum altfel ar putea vorbi membrii unei găşti de vampiri sau nişte mercenari nemiloşi care vorbesc mai mult cu armele?
Nu dezvălui nimic din deznodământ, dar vă pot spune că Sanchez, cel mai oropsit barman din Santa Mondenga şi în acelaşi timp cel mai norocos, reuşeşte absolut neintenţionat să spulbere un plan gândit cu multă atenţie şi răbdare, timp de sute de ani, de probabil cel mai puternic reprezentant al forţelor răului.
Cinci stele din cinci, pentru iubitorii genului şi pentru cei care nu se isterizează când văd "four letter words".
Pa, la citit cu voi!

Ioan Dan - Cavalerii Ordinului Basarab

Deşi nu am verificat, sunt sigur că Ioan Dan a fost comparat de alţii cu Alexandre Dumas. O fac şi eu, pentru simplul fapt că nu ştiu alţi autori de romane de capă şi spadă în afară de Dumas şi de Sue.
Şi, fără să fiu motivat de vreun sentiment de patriotism care oricum nu şi-ar avea locul aici, mărturisesc că romanele din seria Cavalerilor Ordinului Basarab (mai sunt trei în afară de cel de care vorbesc acum, primul, şi voi reveni la timpul potrivit cu păreri despre celelalte) mi-au plăcut mai mult decât cele cu aventurile muschetarilor. Se prea poate că asta s-a întâmplat deoarece personajele şi locurile unde se desfăşoară acţiunea îmi erau mai familiare, nu contest. Însă ce mi-a plăcut şi mai mult este că aceste romane descriu o perioadă istorică (bazată pe fapte şi personaje reale, cum se spune) mult mai viu şi mai interesant decât orice lecţie din vreun manual de specialitate.
Aventurile cavalerilor, spionul-legendă cunoscut doar sub numele de Nufărul Alb, urzelile ţesute la marile curţi, alianţe secrete şi trădări spectaculoase, planuri de luptă strategică şi diplomaţie de înalt nivel, alături de numeroasele momente amuzante şi, desigur, de o poveste de dragoste, toate acestea se petrec pe vremea domniei lui Mircea (care încă nu devenise "cel Bătrân") şi sunt narate cu un limbaj pe măsură, potrivit locurilor şi timpului. Deşi primele pagini mi s-au părut uşor ciudate, m-am obişnuit rapid şi, o dată intrat în ritmul potrivit de lectură, am devorat cartea.
Nu vreau să vă dau mai multe detalii. Nu. Vreau ca, cel puţin de data asta, să mergeţi pe mâna mea şi să citiţi măcar acest prim volum. Nu de alta, dar sunt sigur că le veţi citi apoi şi pe celelalte fără să aveţi nevoie de îndemnuri suplimentare :)

Scurt pe trei

Liza Marklund, "Prime-time" - o crimă ce are loc pe un platou de filmare, o jurnalistă ce se ocupă îndeaproape de această crimă, o grămadă de suspecţi şi accentul pus mai degrabă pe trăirile celor implicaţi decât pe rezolvarea crimei.
Noel Calef, "Ascensor spre eşafod" - povestea unui tip care comite o crimă forţat de circumstanţe şi îşi construieşte un alibi beton din cauza căruia ajunge să fie acuzat de... altă crimă. O carte ce intră fără niciun dubiu în categoria "oldies but goldies".
Anonymus, "Cartea fără nume" - una dintre preferatele mele. Ochiul Lunii, o piatră cu presupuse puteri magice, este dorită şi urmărită de una dintre cele mai fantastice galerii de personaje aduse vreodată împreună: detectivi, ucigaşi profesionişi sau amatori, călugări, vampiri şi vârcolaci, tipi care nu vor decât să se îmbogăţească rapid şi, peste toţi aceştia, Bourbon Kid, figură legendară despre care mulţi se îndoiesc că mai e în viaţă. O recitesc acum cu aceeaşi plăcere ca şi prima dată (şi următoarele), apoi voi continua povestea cu "Ochiul Lunii".
Hai, gata, la citit cu voi!

Dacă mă repet, scuze!

Nu mai ţin minte dacă am scris despre "Analistul" lui John Katzenbach şi recunosc fără jenă că nu am chef să mă plimb prin arhivă şi să verific asta. Oricum, cartea e bună, o recitesc a treia oară şi merită să (mai) scriu despre ea. Nu înainte de a menţiona că domnul Katzenbach are onoarea de a se număra printre autorii mei preferaţi, cei de la care cumpăr noile apariţii fără să mă obosesc să citesc sinopsisul de pe ultima copertă, deoarece ştiu că nu am cum să dau greş în alegerea făcută.
Să nu mai lungesc povestea, Frederick "Ricky" Starck este "analistul" din titlul romanului. Psihanalist, mai exact. Viaţa lui decurge într-o rutină confortabilă până în ziua în care primeşte o scrisoare ce îl provoacă la un joc cu o miză uriaşă: are la dispoziţie 15 zile pentru a afla cine este autorul scrisorii. Dacă nu reuşeşte, are de ales între două alternative: fie trebuie să se sinucidă, fie va fi martorul distrugerii unei rude apropiate, alese aleatoriu. Am spus distrugere deoarece autorul scrisorii nu se referă neapărat la uciderea victimei, ci poate la ruină financiară, sau profesională, sau socială, sau... în funcţie de inspiraţia de moment.
Ceva din tonul scrisorii îl face pe Ricky să îşi dea seama că nu este doar o glumă proastă. Urmează şi nişte evenimente cât se poate de reale care îl conving că într-adevăr este angajat, fără voia lui, într-o cursă contra-cronometru. Autorul scrisorii îi oferă câteva indicii, extrem de criptice, pentru a-l ajuta. În acelaşi timp, îl discreditează profesional, îi ucide un pacient, îl lasă fără resurse financiare şi, în general, îl pune sub presiune prin toate mijloacele posibile pentru a-şi demonstra seriozitatea.
Cum se poate descurca un om smuls din intimitatea apartamentului pe care nu îl părăsea aproape niciodată şi aruncat în lumea reală cu care are prea puţine în comun? Mai ales că este forţat de situaţie să se descurce, şi încă foarte repede? Vă rămâne să aflaţi voi înşivă. Vă mai dezvălui doar că finalul jocului şi finalul cărţii (nu, nu coincid) sunt surpinzătoare. Nimic nu e ceea ce pare, nu-i aşa?
Gata, fuga la lectură!

Promoţie 3 în 1

Se pare că îmi fac un obicei din postări în care scriu despre mai multe cărţi. Nu am identificat exact motivele, dar pe de altă parte nu e rău nici aşa.
Bun. Ultimele titluri citite: "Misterul camerei galbene", de Gaston Leroux, e un roman clasic şi aş îndrăzni să îl nominalizez drept lectură obligatorie pentru pasionaţii de policier. Asta deoarece prezintă celebra enigmă a crimei petrecute într-o cameră (galbenă, da) în care toate ferestrele şi uşile erau închise din interior, dar în cameră nu este descoperită decât victima. Cum a intrat criminalul? Cum a ieşit? Şi nu în ultimul rând, cine este acesta? La aceste întrebări, şi nu doar la acestea, trebuie să răspundă Rouletabille, reporterul în vârstă de doar 18 ani înzestrat cu o minte sclipitoare motivat, pe lângă satisfacţia rezolvării unui mister aparent imposibil de descifrat, şi de concurenţa pe care i-o face celebrul - la acea vreme - detectiv Larsan.
Numărul doi pe listă e ocupat azi de romanul "Răzbunarea" al lui Anthony Bloomfield. E o carte în care accentul cade mai mult pe partea psihologică, o carte ce prezintă spirala descendentă în care e prins Harold Makepiece. Acesta îşi pierde copilul într-un accident de maşină. Şoferul maşinii implicate este declarat nevinovat, dar pentru Harold acest verdict este de neacceptat. Povestea ni-l prezintă pe Harold cuprins de obsesia răzbunării, obsesie care creşte gradat de la acţiuni simple precum spargerea unui geam de la locuinţa şoferului sau telefoane cu caracter obscen la ameninţări tot mai concrete şi acţiuni din ce în ce mai violente.
Niciun cuvânt despre final. E mult mai plăcut să îl descoperiţi voi. Dar da, e o carte bună şi merită citită.
Numărul trei e o carte ce face notă discordantă cu celelalte două (şi cu tematica generală a blogului, dacă veni vorba). Mărturisesc că am citit-o la recomandarea/rugămintea unei persoane dragi, parţial din dorinţa de a-i face pe plac, parţial din curiozitate. Mărturisesc de asemenea că, începând cam de pe la jumătatea cărţii, am renunţat la citirea cursivă şi am început să sar peste paragrafe şi uneori chiar peste pagini întregi. "Integral", scrisă de Colin Campbell, este un volum dedicat ideii unei alimentaţii alcătuite în întregime din produse de origine vegetală. Însă argumentele aduse şi stilul în care acestea sunt prezentate (autorul făcând nenumărate forţări ale logicii şi, deseori, reuşind să îşi contrazică propriile argumente) m-au făcut să oscilez între amuzament cu hohote şi o stare de nervi care mă făcea să îmi doresc să fumez o ţigară. Sau chiar două. În acelaşi timp. Nu pot nici măcar să intru în mai multe detalii, dar părerea mea despre această carte, dacă tot suntem în sfera vegetalelor, e că aceasta e "varză". Oh, ştiu ce riscuri îmi asum cu această concluzie. Dar e concluzia mea. Ignoraţi-o şi treceţi mai departe, dacă vă este mai uşor.

O experienţă inedită...

... am avut în momentul în care mi-au căzut în mână cele două volume ale antologiei "Străzi întunecate". Realizată de George R.R. Martin şi Gardner Dozois, antologia cuprinde un număr de 16 povestiri scrise de autori cu experienţă în ceea ce se numeşte genul urban fantasy.
Nu m-am mai întâlnit prea des cu acest gen. Poate că particula fantasy a avut un rol important în reticenţa mea, însă de data asta am făcut o excepţie şi nu regret. Îmi place genul poliţist, şi thrillerul, şi horror-ul. O combinaţie între aceste genuri e logic să îmi placă şi ea. Exact asta se întâmplă în povestirile astea. Detectivi particulari vârcolaci, crime în lumea vampirilor, furtul inimii unei vrăjitoare, zombi şi demoni de toate soiurile implicaţi în diverse fărădelegi ce trebuie investigate de anchetatori pe măsură... Mi-au plăcut toate.

Pe scurt

   Ultimele trei lecturi ar fi aşa: "Conspiraţii celebre", scrisă de Jonathan Vankin şi John Whalen, în care sunt trecute în rezumat, obiectiv şi pe alocuri cu umor cele mai mari 60 de conspiraţii din istorie, conform clasamentului personal al autorilor. De la OZN-uri la JFK, de la moartea lui Marilyn Monroe la SIDA, sunt menţionate cam toate conspiraţiile mai mult sau mai puţin cunoscute. Punctul lor comun, la urma urmei, este că, cu ori fără conspiraţii, toate evenimentele menţionate sunt înconjurate de un văl de mister şi nu sunt pe deplin explicate nici convenţional, nici altfel. Întrebările rămân, aşadar, fără răspunsuri clare, asta în cazul în care nu sunteţi dispuşi să îmbrăţişaţi vreuna dintre posibilele explicaţii oferite de autori.
   Următoarea pe listă este "Trauma", thriller medical creat de Ken McClure. Acţiunea se învârte în jurul experimentelor - neaprobate - pe subiecţi umani a unor medicamente care, din dorinţa de îmbogăţire rapidă, scurtcircuitează traseul normal de aprobare a lansării lor pe piaţă, traseu care, de obicei, durează ani de zile. Deshumări în miez de noapte, cadavre dispărute, martori ucişi şi laboratoare secrete, toate acestea sunt elemente ale unui caz care va fi rezolvat de o pereche de eroi atipici, mai exact de o doctoriţă cu conştiinţă şi de un preot care, iniţial, bănuise implicarea unor culte satanice în toată povestea.
   Ultima, dar nu şi cea din urmă, este "La miezul nopţii", carte apărută în două volume care conţin fiecare câte două nuvele mai lungi (sau romane mai scurte, cum preferaţi) scrise de Stephen King. Primul volum ne oferă "Langolierii" şi "Fereastra secretă", iar în al doilea ne întâlnim cu "Poliţistul bibliotecii" şi cu "Câinele Polaroid". Mi-au plăcut toate, iar pentru fanii genului sunt, cu siguranţă şi nu doar după părerea mea, lecturi obligatorii.
Indiferent de ce citiţi, spor!

 
                                   

Wilde. Oscar Wilde.

   E absolut normal să fiu curios cum îi stă lui Oscar Wilde în pielea unui detectiv particular amator. Gyles Brandreth mi-a stârnit această curiozitate, cu volumul intitulat "Oscar Wilde şi crimele la lumina lumânării". Pe lângă această curiozitate, am citit cartea în cea mai mare grabă deoarece mi-a fost dăruită de persoana aceea dragă şi specială ce îmi cunoaşte tot mai bine, pe măsură ce trece timpul, (şi) preferinţele literare. Nu s-a înşelat nici de această dată.

   Pe parcursul acestei aventuri, Oscar Wilde este acompaniat de Robert Sherard, care are şi rolul naratorului, precum şi de mult mai bine-cunoscutul Arthur Conan Doyle. Merită precizat că cei trei s-au cunoscut şi în viaţa reală, iar Sherard a fost primul biograf al lui Wilde, aşadar rolul de povestitor i se potriveşte perfect.

   Ţinând cont că este, totuşi, o carte de ficţiune cu accente poliţiste, nu vă aşteptaţi la o avalanşă de date biografice nici despre Wilde, nici despre celelalte personaje. Desigur, apar unele informaţii atât despre viaţa particulară a celebrului scriitor, cât şi despre activitatea lui literară, însă aceste informaţii sunt strecurate astfel încât să facă parte din acţiunea romanului, nefiind menţionate decât dacă se potrivesc logic şi au relevanţă.

   Cazul începe în momentul în care Wilde găseşte cadavrul unui tânăr, Billy Wood, posibil prostituat, cadavru care dispare în intervalul de timp necesar pentru ca Oscar să revină la locul faptei cu "întăriri". Locul faptei a fost temeinic curăţat, nu mai există nici cel mai mic semn care să indice o posibilă acţiune violentă, iar Oscar are dificultăţi în a-şi convinge amicii că ceea ce a văzut a fost real, nu doar o închipuire.

   Întâlnirea cu Doyle, căruia tocmai îi apăruse pe piaţă primul roman cu Sherlock Holmes, îi face multă plăcere lui Oscar, care se declară admirator convins al detectivului virtual şi al metodelor deductive ale acestuia, metode pe care nu întârzie să le şi pună în aplicare, cu mult succes chiar.

   Doyle îi recomandă lui Oscar un detectiv real, pe inspectorul Aidan Fraser, dar, previzibil, Wilde are dificultăţi în a-l convinge pe acesta de existenţa unei crime în absenţa unui cadavru. Acesta e unul dintre motivele pentru care Oscar decide să continue ancheta pe cont propriu, ajutat de amicii săi. Atitudinea ciudată a lui Fraser continuă şi după apariţia primelor indicii care confirmă povestea aparent imaginară a lui Wilde. Evident, acest fapt va spori geometric determinarea scriitorului.

  Pe parcursul poveştii vor apărea tot mai multe personaje, mai mult sau mai puţin ciudate: mama lui Billy Wood, tatăl vitreg al acestuia, personaje din lumea interlopă a Londrei acelei perioade, personaje promiscue şi, inevitabil, fata - femeia, mai exact -  de care Sherard se va îndrăgosti nebuneşte, în ciuda faptului că Veronica Sutherland este logodnica inspectorului Fraser.

  Rezolvarea cazului îi aparţine, desigur, lui Oscar, iar scena în care numele criminalului este dezvăluit e construită parcă la indigo după metoda lui Poirot, cu toate personajele implicate (şi încă în viaţă) adunate într-o cameră, în timp ce Oscar povesteşte ce şi cum s-a întâmplat.

   Cartea e captivantă, replicile nu sunt lipsite de umor, povestea poliţistă în sine e bine scrisă şi fără goluri... Mi-a plăcut. Nu o fi chiar o capodoperă a genului, însă merită citită.

   Din câte ştiu, Brandreth l-a însărcinat pe Wilde cu încă alte cinci cazuri de rezolvat, dintre care cel puţin încă unul a fost tradus şi în limba română. Aşadar, persoană dragă şi specială...

   Spor la citit!

   

Fast forward

   Fie am neglijat blogul prea mult timp, fie am citit într-un ritm alert, dar cărţile citite s-au cam adunat între timp, aşa că fac o trecere rapidă în revistă ale ultimelor lecturi.
  Cum spuneam în postarea anterioară, celelalte două titluri cu care mi-am permis să mă surprind plăcut la început de an sunt "Ghinioane şi încurcături" de Lee Child şi "Camera ucigaşă" de Jeffery Deaver. În volumul lui Child, Jack Reacher îşi continuă seria de aventuri, însă de această dată alături de câţiva dintre membrii fostei lui echipe din armată. Reunirea lor se datorează unei cereri de ajutor trimise de un alt fost coleg de al lor, găsit mort în mijlocul deşertului. Despre cel mai recent caz rezolvat de Lincoln Rhyme, ajutat desigur de Amelia Sachs, veţi avea, sper, plăcerea să citiţi ceva mai multe în următorul număr al Revistei de Suspans, care va apărea în 13 februarie.
   A urmat o carte încărcată de valoare sentimentală, fiind una dintre primele romane de factură poliţistă pe care am pus mâna în copilărie şi pe care am recitit-o de nenumărate ori. Între timp, am pierdut volumul respectiv şi iată că, după muuulţi ani, întâmplarea a făcut să îl găsesc exact în ediţia "originală". Momentul în care i-am văzut coperta şi am recunoscut-o instantaneu... Este vorba despre "Ultimele şase minute", carte scrisă de Alistair McLean.
   Am făcut apoi o scurtă incursiune în istorie şi am citit "Înspăimântătoarele aventuri ale maiorului Brown", de G.K. Chesterton. E o carte de povestiri poliţiste avându-l în centru pe părintele Brown (a nu se confunda cu maiorul din titlu), figură ce merită pe deplin să se alăture unor personaje precum Sherlock Holmes, Poirot sau Miss Marple. Un plus de savoare îl aduce stilul lui Chesterton, plin de mostre din celebrul umor britanic, pe care eu unul îl cam apreciez.
   Am revenit în vremuri mai moderne cu următoarele două volume. "Cifrul" lui Ed McBain mi-a plăcut, însă, nefiind parte din seria cu detectivii din Secţia 87, mi s-a părut pe tot parcursul lecturii că parcă lipseşte ceva. Dacă reuşiţi să faceţi abstracţie de acest mic detaliu, cartea e ok.
  Apoi a venit rândul unei doze de realitate. Aşadar, Russel Gould m-a delectat cu câteva "Crime nerezolvate", unele celebre (Black Dahlia, de exemplu), iar altele mai puţin, toate având în comun, desigur, faptul că au rămas nerezolvate nici la ora actuală.
   Nu în ultimul rând, dar lăsată la final deoarece face în mod evident parte din altă categorie, este cartea recomandată de o persoană extrem de specială şi care îmi e la fel de extrem de dragă. "Cartea fetei fără complexe", de Sou Nu Jing, este o carte ce tratează sexualitatea, relaţia dintre aceasta şi medicina chineză, descrie şi recomandă tehnici şi poziţii sexuale, precum şi beneficiile de ordin medical obţinute în urma practicării acestor tehnici. Este o carte interesantă, însă din păcate cunoştinţele mele în domeniul filosofiei şi a medicinii chineze s-au dovedit a fi mult prea limitate pentru acest volum. Deşi traducătorul s-a străduit să simplifice pe cât posibil principiile, să le descrie esenţa şi să nu intre în mai multe detalii decât e necesar, mărturisesc că m-am simţit de multe ori confuz şi depăşit pe parcursul lecturii. Voi reciti cândva cartea, după ce îmi mai completez lacunele în domeniile amintite. E foarte posibil ca următoarea lectură să mă lumineze ceva mai mult.
   În încheiere, vă anunţ doar titlul "în derulare" acum: "Oscar Wilde şi crimele la lumina lumânării", de Gyles Brandreth. Niciun cuvânt în plus până la recenzie.
   Spor la citit!

Început în forţă

Primele trei titluri ale anului sunt, din pură coincidenţă şi în acelaşi timp din fericire, trei cărţi scrise de autori preferaţi de-ai mei. Dar ajunge cu spoilerul, le voi prezenta în ordine cronologică.
Iar primul roman citit în acest an este mult-aşteptatul volum al patrulea ce continuă trilogia "Millennium" a lui Larsson (al patrulea volum al trilogiei sună cam pleonastic, dar şi trilogia Star Wars a lansat al şaptelea episod, aşa că e în ordine).
"Prizonieră în pânza de păianjen" reia aventurile lui Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist, aducându-i din nou împreună în lupta împotriva unui inamic comun. Inamicul e o prezenţă de mult uitată din trecutul lui Lisbeth. Dar faptul că a fost uitată nu înseamnă şi că a fost inactivă. Ţinta principală a inamicului (nu pot da mai multe detalii despre el) nu este Lisbeth, ea apare oarecum întâmplător în joc, în urma unor evenimente tangenţiale. Ca, de altfel, şi Mikael.
Cei doi vor lua legătura în urma unei crime la care Mikael asistă involuntar. Lisbeth era pe urmele unei afaceri în care era implicată victima, şi iată şi punctul în care drumurile celor doi se reîntâlnesc. Virtual, deoarece din motive de securitate nu vor comunica decât prin mesaje criptate şi nimic mai mult.
Acţiunea se va complica. Mikael este în mijlocul unei campanii de denigrare din motive economice, practic - ziarul Millennium este dorit de o companie care are de gând să schimbe linia jurnalistică a ziarului, iar fără Mikael, Millennium are un preţ mai mic şi este şi foarte vulnerabil.
Lisbeth efectuează o acţiune îndrăzneaţă de salvare care va fi interpretată drept răpire, punând astfel toată poliţia suedeză pe urmele ei. Asta, pe lângă răufăcători, servicii secrete şi un american care crease un sistem invincibil de securitate informatică, până ce Lisbeth a avut nevoie de anumite date.
Dar încăpăţânarea lui Mikael, ajutat de Erika, şi talentele lui Lisbeth vor contribui, desigur, la rezolvarea cazului, într-o înşiruire de evenimente spectaculoase şi de răsturnări de situaţie.
David Lagercrantz, cel care şi-a asumat responsabilitatea de a duce mai departe aceste personaje, a făcut treabă bună. Cu mici semne de întrebare, deoarece a trecut ceva vreme de când am citit trilogia, aş spune că volumul de faţă este axat ceva mai mult pe scene de acţiune cinematografice şi mai puţin pe fineţuri psihologice. Dar personajele principale ne sunt deja cunoscute, aşa că...
Una peste alta, cartea nu dezamăgeşte. Acele mici semne de întrebare mă determină să nu îi acord o notă de zece, ci doar un nouă, dar repet, nu sunt sigur.
Ca notă de încheiere, romanul are un mare avantaj: poate fi citit ca volum de sine stătător, independent de primele trei cărţi. Trimiterile făcute la evenimentele şi personajele din trecut sunt suficiente pentru a lămuri anumite aspecte şi nu influenţează logica desfăşurării acţiunii.
Concluzie: de citit.
Spor!