În ordinea lecturii, am avut aşa:
John Katzenbach - Războiul lui Hart
Jo Nesbo - Mântuitorul
Patricia Melo - Ucigaşul
Alain Berenboom - Primejdii în regat
Tom Clancy - Vânătoarea lui Octombrie Roşu
Stephen King - Blaze
Kristina Ohlsson - Reduşi la tăcere
San Antonio - Un elefant te-ar putea înşela
Sven Hassel - toate cele 14 volume
Jim Thompson - Ucigaşul din mine
Neil Gaiman - Zei americani
John Grisham - Omul care aduce ploaia
James Lee Burke - Ploaia electrică
Douglas Preston-Canionul tiranozaurului
Matthew Reilly -Majestic 12
Tom Clancy - Cardinalul de la Kremlin
Rodica Ojog-Braşoveanu - Moartea semnează indescifrabil
- Enigmă la mansardă
- Apel în necunoscut
- Un blestem cu domiciliul stabil
- Spionaj la mânăstire
- Omul de la capătul firului
- Stilet cu şampanie
- Grasă şi proastă
- Bărbaţii sunt nişte porci
- Necunoscuta din congelator
- Răzbunarea sluţilor
- Cianură pentru un surâs
- Bună seara, Melania
Roslund & Hellstrom - Trei secunde
Jan Wallentin - Steaua lui Stringberg
Victor Suvorov - Acvariul
James Patterson - A şasea ţintă
Jon Fasman - Biblioteca geografului
antologie - Sfârşitul lumii
Guillaume Prevost - Camera obscură
- Asasinul şi profetul
Nick McDonell - O educaţie costisitoare
Stephen King - Misterul regelui
Donna Leon - Moarte într-o ţară străină
J.G. Ballard - Crash
A.J. Kazinski - Ultimul om bun
James Patterson - Al şaptelea cer
Frederick Forsyth - Ziua şacalului
- Dosarul Odessa
- Al patrulea protocol
Agatha Christie - Primele cazuri ale lui Poirot
Rodney Davis - Sindromul Lazăr
Horia Tecuceanu - Căpitanul Apostolescu şi spionii
Chris Kyle - Lunetistul american
Lee Child - Urmărit
Stephen King - Pistolarul
Petre Sălcudeanu - Un bunic şi-o biată crimă
Martin Cruz Smith - Parcul Gorki
Fred Vargas - Omul cu cercurile albastre
Agatha Christie - Asasinarea lui Roger Ackroyd
Alan Bradley - Hering roşu fără muştar
Traian Tandin - 100 cei mai odioşi criminali români
Agatha Christie - Calul bălan
Peter McAleese - Mercenarul
Ronald Payne - Mossad. Istoria secretă.
David Lagercrantz - Prizonieră în pânza de păianjen
Jeffery Deaver - Camera ucigaşă (în curs de lectură).
Cărţi vechi şi cărţi noi. Cărţi de care am scris pentru revistă, aici, pe blog, sau de care nu am scris nimic deocamdată. 76 de cărţi. E mult sau puţin, nu ştiu. Se putea şi mai bine, şi mai rău, atât cantitativ, cât şi calitativ. Dar asta am, cu asta defilez. Să vedem ce o fi anul viitor.
Până atunci însă, spor la citit!
duminică, 27 decembrie 2015
miercuri, 16 decembrie 2015
După cum spuneam...
A durat puțin mai mult decât îmi planificasem inițial, dar uite că am reușit. Vă prezint astăzi un volum de-al lui Peter James, ”Ai să mori mâine”.
Britanicul Peter James este un nume binecunoscut în întreaga lume - sau, mă rog, în întreaga lume a literaturii polițiste. Are la activ un număr de 13 romane, în fiecare dintre ele făcându-se simțită una sau mai multe dintre pasiunile declarate ale scriitorului: știința, medicina și/sau paranormalul.
În volumul de față, accentul este pus pe medicină. Pe una dintre părțile ”urâte” ele ei, mai exact, și anume transplantul de organe.
Cele trei fire narative inițiale ni-i prezintă pe eroii principali ai fiecărui lanț de evenimente care, evident, se vor întâlni spre final și vor converge într-o acțiune comune.
Detectivul Roy Grace este genul de polițist prezentat nu doar din perspectiva meseriei, ci și din cea a vieții personale. După zece ani de când soția lui a dispărut și, în ciuda eforturilor imense ale lui Grace, nu s-a aflat absolut nimic despre soarta ei, detectivul decide că este timpul să închidă definitiv acest capitol. Decizia pare acum cu atât mai ușoară cu cât în viața lui Grace a apărut acum Cleo, cu care se înțelege perfect și, în plus, care este și însărcinată (Roy află vestea pe parcursul acestui roman).
Pe plan profesional, descoperirea într-un interval scurt de timp a trei cadavre aruncate în mare, toate fiind ale unor adolescenți și toate fiind eviscerate într-un mod profesionist, se transformă într-un nou caz pe care Grace trebuie să îl rezolve chiar dacă nu are niciun punct de pornire viabil.
Lynn Becket se confruntă cu o problemă enormă: fiica ei are nevoie urgent de un transplant de ficat, iar birocrația care se alătură dificultăților de a găsi un organ compatibil în timp util fac ca această cursă contra cronometru să nu poată fi câștigată decât luptând împotriva sistemului.
Vlad Cosmescu, român stabilit în Anglia, este implicat, pe lângă furnizarea de prostituate, și în traficul de organe. E reprezentantul pe tărâm britanic al unei organizații conduse din Germania, care se ocupă cu vânzarea - ilegală, evident - de organe așteptate de cei ce au nevoie de un transplant și care își permit să plătească prețul nu tocmai mic cerut pentru șansa lor la viață. Iar cea mai bună piață de ”produse” este formată din oamenii străzii ce locuiesc în București.
V-am dat suficiente informații pentru a vă da seama despre derularea ulterioară a acțiunii, deși, desigur, surprizele nu lipsesc, iar tensiunea crește cu fiecare pagină.
Aș dori să menționez că autorul descrie problemele celebre la un moment dat în toată lumea, adică cele ale copiilor străzii din România, ale aurolacilor, ale orfanilor neintegrați în sistem, într-un mod foarte obiectiv și, din câte mi-am dat seama, veridic, fără exagerări. James a fost de altfel într-o vizită de documentare în București, așa că a beneficiat de informații ”la prima mână”, nu de exagerări preluate de prin cine știe ce tabloide.
Romanul este bine construit, personajele sunt credibile, la fel și lumile în care acestea trăiesc, muncesc și iubesc sau suferă. Subiectele sensibile sunt prezentate fără ”îndulcitori”, dar piața neagră a organelor de transplant și viața oamenilor fără adăpost au culoare cenușie și gust amar indiferent de frumusețea cuvintelor folosite pentru a le descrie.
Și, pentru cei care îl vor aprecia pe Roy Grace, merită menționat faptul că acest volum este al cincilea din seria dedicată detectivului. Așa că... spor la citit!
Britanicul Peter James este un nume binecunoscut în întreaga lume - sau, mă rog, în întreaga lume a literaturii polițiste. Are la activ un număr de 13 romane, în fiecare dintre ele făcându-se simțită una sau mai multe dintre pasiunile declarate ale scriitorului: știința, medicina și/sau paranormalul.
În volumul de față, accentul este pus pe medicină. Pe una dintre părțile ”urâte” ele ei, mai exact, și anume transplantul de organe.
Cele trei fire narative inițiale ni-i prezintă pe eroii principali ai fiecărui lanț de evenimente care, evident, se vor întâlni spre final și vor converge într-o acțiune comune.
Detectivul Roy Grace este genul de polițist prezentat nu doar din perspectiva meseriei, ci și din cea a vieții personale. După zece ani de când soția lui a dispărut și, în ciuda eforturilor imense ale lui Grace, nu s-a aflat absolut nimic despre soarta ei, detectivul decide că este timpul să închidă definitiv acest capitol. Decizia pare acum cu atât mai ușoară cu cât în viața lui Grace a apărut acum Cleo, cu care se înțelege perfect și, în plus, care este și însărcinată (Roy află vestea pe parcursul acestui roman).
Pe plan profesional, descoperirea într-un interval scurt de timp a trei cadavre aruncate în mare, toate fiind ale unor adolescenți și toate fiind eviscerate într-un mod profesionist, se transformă într-un nou caz pe care Grace trebuie să îl rezolve chiar dacă nu are niciun punct de pornire viabil.
Lynn Becket se confruntă cu o problemă enormă: fiica ei are nevoie urgent de un transplant de ficat, iar birocrația care se alătură dificultăților de a găsi un organ compatibil în timp util fac ca această cursă contra cronometru să nu poată fi câștigată decât luptând împotriva sistemului.
Vlad Cosmescu, român stabilit în Anglia, este implicat, pe lângă furnizarea de prostituate, și în traficul de organe. E reprezentantul pe tărâm britanic al unei organizații conduse din Germania, care se ocupă cu vânzarea - ilegală, evident - de organe așteptate de cei ce au nevoie de un transplant și care își permit să plătească prețul nu tocmai mic cerut pentru șansa lor la viață. Iar cea mai bună piață de ”produse” este formată din oamenii străzii ce locuiesc în București.
V-am dat suficiente informații pentru a vă da seama despre derularea ulterioară a acțiunii, deși, desigur, surprizele nu lipsesc, iar tensiunea crește cu fiecare pagină.
Aș dori să menționez că autorul descrie problemele celebre la un moment dat în toată lumea, adică cele ale copiilor străzii din România, ale aurolacilor, ale orfanilor neintegrați în sistem, într-un mod foarte obiectiv și, din câte mi-am dat seama, veridic, fără exagerări. James a fost de altfel într-o vizită de documentare în București, așa că a beneficiat de informații ”la prima mână”, nu de exagerări preluate de prin cine știe ce tabloide.
Romanul este bine construit, personajele sunt credibile, la fel și lumile în care acestea trăiesc, muncesc și iubesc sau suferă. Subiectele sensibile sunt prezentate fără ”îndulcitori”, dar piața neagră a organelor de transplant și viața oamenilor fără adăpost au culoare cenușie și gust amar indiferent de frumusețea cuvintelor folosite pentru a le descrie.
luni, 30 noiembrie 2015
Să folosim şi celelalte etichete
Dacă tot spuneam că revin cu o recenzie de carte poliţistă, vestea bună e că sunt pe la jumătatea volumului - are peste 700 de pagini. Aşa că trebuie să mai aveţi răbdare. Nu mult.
Până atunci, să scriu şi despre ce am mai ascultat în ultima perioadă: Karma To Burn (trupa mi-a fost readusă în memorie de o supermegabună prietenă, aşa că am şters praful de pe discografie şi i-am dat play de la A la Z). Ar mai fi Draconian, cu Sovran, ultimul album scos, şi, pentru creşterea nivelului de energie, Blue Stahli. Cam orice de la ei, dar cu accent pe Antisleep vol. 3.
Nu vă aşteptaţi la linkuri, că ştiţi cum se foloseşte Youtube. Dacă sunteţi curioşi, puneţi mânuţa şi căutaţi, nu aşteptaţi mură în gură.
La filme nu m-am prea avântat în ultima vreme, din motive de prea multe seriale cu care încerc să ţin pasul (şi nu prea reuşesc), dar tot am strecurat două în zilele astea mai libere. E vorba de Hotel Transylvania 2, sunt convins că cel puţin aţi auzit de el, dacă nu l-aţi şi văzut deja. Animaţie, glumiţe pentru copii şi glume pentru cei mai mari... E ok, deşi, dacă nu mă înşală memoria, prima parte a fost ceva mai alertă. Sau nu eram eu plictisit atât de tare, nu ştiu.
Al doilea e ceva mai serios. Chiar mai mult, de fapt. E dramă, se numeşte Beasts Of No Nations şi descrie viaţa unui puşti dintr-o ţară africană anonimă, aflată într-un război civil, puşti care devine forţat de împrejurări copil-soldat. Filmul are happy-end, aş spune, deşi e unul cam amărui. Şi nu, la filmul ăsta nu veţi râde deloc.
Gata, ajunge. La citit/vizionat/ascultat cu voi!
Până atunci, să scriu şi despre ce am mai ascultat în ultima perioadă: Karma To Burn (trupa mi-a fost readusă în memorie de o supermegabună prietenă, aşa că am şters praful de pe discografie şi i-am dat play de la A la Z). Ar mai fi Draconian, cu Sovran, ultimul album scos, şi, pentru creşterea nivelului de energie, Blue Stahli. Cam orice de la ei, dar cu accent pe Antisleep vol. 3.
Nu vă aşteptaţi la linkuri, că ştiţi cum se foloseşte Youtube. Dacă sunteţi curioşi, puneţi mânuţa şi căutaţi, nu aşteptaţi mură în gură.
La filme nu m-am prea avântat în ultima vreme, din motive de prea multe seriale cu care încerc să ţin pasul (şi nu prea reuşesc), dar tot am strecurat două în zilele astea mai libere. E vorba de Hotel Transylvania 2, sunt convins că cel puţin aţi auzit de el, dacă nu l-aţi şi văzut deja. Animaţie, glumiţe pentru copii şi glume pentru cei mai mari... E ok, deşi, dacă nu mă înşală memoria, prima parte a fost ceva mai alertă. Sau nu eram eu plictisit atât de tare, nu ştiu.
Al doilea e ceva mai serios. Chiar mai mult, de fapt. E dramă, se numeşte Beasts Of No Nations şi descrie viaţa unui puşti dintr-o ţară africană anonimă, aflată într-un război civil, puşti care devine forţat de împrejurări copil-soldat. Filmul are happy-end, aş spune, deşi e unul cam amărui. Şi nu, la filmul ăsta nu veţi râde deloc.
Gata, ajunge. La citit/vizionat/ascultat cu voi!
miercuri, 25 noiembrie 2015
5 în 1
Da, știu, am lăsat-o ceva mai moale cu recenziile. Nu pentru că aș fi luat pauză de la lectură, ci pentru că am citit cărți despre care mi se pare fie dificil, fie redundant să îmi exprim părerile.
Mai concret, am citit vreo trei Agatha Christie. Nu știu de ce, însă am cam evitat-o sistematic, în ciuda celebrității. Sau poate tocmai de aceea. Dar am avut un moment în care fie puneam mâna pe un volum de-al ei, fie mă apucam să recitesc ceva. Balanța s-a înclinat în favoarea noutății, și așa am ajuns să citesc ”Calul bălan”, ”Asasinarea lui Roger Ackroyd” și ”Primele cazuri ale lui Poirot”.
Interesante, cu un simț al umorului pe care nu îl bănuiam. Și, desigur, semnătura personală a Agathei, întotdeauna criminalul este un personaj pe care nici nu îți trece prin cap să îl bănuiești.
Dar, probabil un defect de al meu, nu mă pot abține să fac comparații între Poirot și Holmes, iar Holmes rămâne preferatul meu. Deocamdată.
Ca notă de încheiere, din ce am mai citit până acum de Christie de-a lungul anilor, volumul favorit este ”Zece negri mititei”.
Următoarea carte a fost ”Mossad: istoria secretă”, scrisă de Ronald Payne și apărută pe la începutul anilor 1990, dacă nu mă înșală memoria.
E interesantă deoarece explică de ce, când și cum a luat naștere acest serviciu secret, menționează atât succesele celebre, cât și greșelile mai puțin cunoscute și pune toate evenimentele în contextul geopolitic al perioadei respective. Perioadă în care au apărut și bazele a ceea ce numim acum ”terorism global”.
Iar ultimul volum pe lista de azi este scris de Peter McAleese, fost membru SAS și apoi mercenar în câteva dintre țările africane aflate în stare de război în anii ’80: Africa de Sud, fosta Rhodesia, actuala Zimbabwe… Cartea, intitulată ”Mercenarul”, descrie aventurile trăite de Peter de-a lungul perioadei în care a fost militar activ. Nu glorifică războiul și nu se consideră nici justițiar, nici erou, nici criminal. Pur și simplu e un militar de carieră care a luptat unde a fost trimis, chiar dacă uneori nu era de acord nici cu politica din spatele conflictelor, nici cu unele acțiuni mai puțin justificabile. De altfel, a participat ori chiar a inițiat în câteva rânduri ceea ce s-ar putea numi ”acțiuni umanitare”, și nu din dorința de a-și mai șterge din păcate.
Uite că tot am reușit să scriu câte ceva. Tura viitoare revin în zona mea de confort, așadar urmează (cel puțin) o carte polițistă.
Spor la citit!
luni, 9 noiembrie 2015
Sylvain Tesson - "În pădurile Siberiei"
Cartea de faţă e oarecum o excepţie faţă de cele cu care v-am obişnuit până acum. Nu e poliţistă, nici de suspans, nici horror. E jurnalul jurnalistului francez Sylvain Tesson, jurnal ţinut pe o perioadă de şase luni, perioadă petrecută într-o cabană izolată undeva pe malul lacului Baikal.
Sylvain a vrut, prin această experienţă, să se deconecteze un timp de la tumultul lumii civilizate. Acest exil voluntar nu a fost făcut pentru a-şi testa limitele ori cunoştinţele de supravieţuire, nici pentru a se regăsi pe sine (deşi cred că asta s-a întâmplat, până la urmă, într-o oarecare măsură).
A avut un bagaj ce conţinea lucruri pe care el le considera strict necesare pentru a trăi jumătate de an într-o zonă practic ruptă de civilizaţie, cu cei mai apropiaţi vecini aflaţi la distanţă de câţiva kilometri.
Acest bagaj conţinea, printre altele, trabucuri, vodcă şi cărţi. ceea ce îmi confirmă impresia că Sylvain a văzut această aventură ca pe una mai degrabă boemă decât una solicitantă.
A ajuns la destinaţie în plină iarnă siberiană şi a stat până în mijlocul verii. Capitolele cărţii sunt practic însemnările din fiecare lună calendaristică petrecută acolo, iar textul e un amalgam de gânduri şi cugetări, observaţii făcute asupra naturii, a schimbărilor sezoniere ale peisajului şi ale schimbărilor fizice şi spirituale aduse de singurătatea netulburată decât rar, de vecinii care treceau în vizită uneori pe la cabana scriitorului.
Din punctul meu de vedere, Sylvain ajunge la concluzia că, după o perioadă necesară de adaptare, care nu e extrem de dificilă şi nici lungă, să trăieşti în mijlocul naturii, însoţit doar de doi câini şi descurcându-te prin forţele proprii cu ceea ce îţi oferă mediul înconjurător (în cea mai mare parte), e o senzaţie unică, greu de descris, un vis devenit realitate pentru o scurtă perioadă, dar o utopie pe termen lung şi, mai ales, pentru majoritatea oamenilor.
Cartea se citeşte uşor, Tesson a scris-o într-adevăr ca pe un jurnal, fără a impune idei sau concluzii definitive, ci doar descriind subiectiv întâmplările şi stările trăite. A râs şi a plâns, a fost fericit şi deprimat, a ajuns să aprecieze la un alt nivel evenimente "banale" precum prezenţa unui piţigoi, joaca celor doi căţei sau căldura unei sobe dintr-o biată cămăruţă de lemn... Da, puneţi mâna şi citiţi cartea.
Sylvain a vrut, prin această experienţă, să se deconecteze un timp de la tumultul lumii civilizate. Acest exil voluntar nu a fost făcut pentru a-şi testa limitele ori cunoştinţele de supravieţuire, nici pentru a se regăsi pe sine (deşi cred că asta s-a întâmplat, până la urmă, într-o oarecare măsură).
A avut un bagaj ce conţinea lucruri pe care el le considera strict necesare pentru a trăi jumătate de an într-o zonă practic ruptă de civilizaţie, cu cei mai apropiaţi vecini aflaţi la distanţă de câţiva kilometri.
Acest bagaj conţinea, printre altele, trabucuri, vodcă şi cărţi. ceea ce îmi confirmă impresia că Sylvain a văzut această aventură ca pe una mai degrabă boemă decât una solicitantă.
A ajuns la destinaţie în plină iarnă siberiană şi a stat până în mijlocul verii. Capitolele cărţii sunt practic însemnările din fiecare lună calendaristică petrecută acolo, iar textul e un amalgam de gânduri şi cugetări, observaţii făcute asupra naturii, a schimbărilor sezoniere ale peisajului şi ale schimbărilor fizice şi spirituale aduse de singurătatea netulburată decât rar, de vecinii care treceau în vizită uneori pe la cabana scriitorului.
Din punctul meu de vedere, Sylvain ajunge la concluzia că, după o perioadă necesară de adaptare, care nu e extrem de dificilă şi nici lungă, să trăieşti în mijlocul naturii, însoţit doar de doi câini şi descurcându-te prin forţele proprii cu ceea ce îţi oferă mediul înconjurător (în cea mai mare parte), e o senzaţie unică, greu de descris, un vis devenit realitate pentru o scurtă perioadă, dar o utopie pe termen lung şi, mai ales, pentru majoritatea oamenilor.
Cartea se citeşte uşor, Tesson a scris-o într-adevăr ca pe un jurnal, fără a impune idei sau concluzii definitive, ci doar descriind subiectiv întâmplările şi stările trăite. A râs şi a plâns, a fost fericit şi deprimat, a ajuns să aprecieze la un alt nivel evenimente "banale" precum prezenţa unui piţigoi, joaca celor doi căţei sau căldura unei sobe dintr-o biată cămăruţă de lemn... Da, puneţi mâna şi citiţi cartea.
luni, 2 noiembrie 2015
Alan Bradley - Hering roșu fără muștar
Prima problemă: titlul cărții nu îmi spune nimic. Ba nu, îmi sugerează să mă aștept la ceva fără cap și fără coadă, o carte pe care, dacă o voi începe, mă voi forța să o citesc până la capăt.
Problema a doua: citesc sinopsisul. Fată, 11 ani, detectiv... bla, bla... deci e un (alt) roman pentru adolescenți, doar că nu e cu vampiri. Fie, hai să încep lectura.
Și... nu mă mai pot opri. Poate că stilul lui Bradley a trezit copilul cititor din mine, ori poate că această carte, deși are un copil drept personaj principal, este destinată mai mult adulților. Indiferent de care ar fi adevărul, cartea e bună.
Flavia de Luce este o fată de 11 ani dintr-o familie cu sânge albastru la origine, acum însă cam scăpătată. Duce o viață în general tipică unei fete de vârsta ei: surorile mai mari o necăjesc constant, tatăl ei este distant și preocupat în primul rând de supraviețuirea financiară a familiei, iar ea reușește să facă boacăne demne de un băiat împielițat. De exemplu, fără intenție, dă foc cortului unei ghicitoare de bâlci.
Acesta e și primul eveniment dintr-o serie ce continuă pe o notă mult mai gravă, cu tentative de omor, crime, furturi și istorii de demult ce au consecințe în prezent.
Flavia e inteligentă, cu o imaginație debordantă și... plictisită. Își canalizează majoritatea energiei în experiențele făcute în laboratorul ei de chimie (pasiunea ei sunt otrăvurile), în farsele prin care se răzbună pe surorile ei și în plimbările cu bicicleta Gladys. Dar nu poate rata ocazia de a ”ajuta” polițiștii locali să rezolve cazurile în care ea a fost oricum implicată încă de la bun început.
Aventurile Flaviei sunt descrise la persoana I, iar lumea privită prin ochii fetei are un farmec și un umor special. În plus, cartea este într-adevăr o carte polițistă în esență.
Simt că, dacă aș intra în mai multe detalii, aș începe să dezvălui mai mult decât intenționez, așa că închei aici, recomandându-vă cu mult entuziasm acest volum și - altă veste bună - spunându-vă că seria Flavia de Luce are, din câte știu, opt volume. Distracția de abia a început!
Problema a doua: citesc sinopsisul. Fată, 11 ani, detectiv... bla, bla... deci e un (alt) roman pentru adolescenți, doar că nu e cu vampiri. Fie, hai să încep lectura.
Și... nu mă mai pot opri. Poate că stilul lui Bradley a trezit copilul cititor din mine, ori poate că această carte, deși are un copil drept personaj principal, este destinată mai mult adulților. Indiferent de care ar fi adevărul, cartea e bună.
Flavia de Luce este o fată de 11 ani dintr-o familie cu sânge albastru la origine, acum însă cam scăpătată. Duce o viață în general tipică unei fete de vârsta ei: surorile mai mari o necăjesc constant, tatăl ei este distant și preocupat în primul rând de supraviețuirea financiară a familiei, iar ea reușește să facă boacăne demne de un băiat împielițat. De exemplu, fără intenție, dă foc cortului unei ghicitoare de bâlci.
Acesta e și primul eveniment dintr-o serie ce continuă pe o notă mult mai gravă, cu tentative de omor, crime, furturi și istorii de demult ce au consecințe în prezent.
Flavia e inteligentă, cu o imaginație debordantă și... plictisită. Își canalizează majoritatea energiei în experiențele făcute în laboratorul ei de chimie (pasiunea ei sunt otrăvurile), în farsele prin care se răzbună pe surorile ei și în plimbările cu bicicleta Gladys. Dar nu poate rata ocazia de a ”ajuta” polițiștii locali să rezolve cazurile în care ea a fost oricum implicată încă de la bun început.
Aventurile Flaviei sunt descrise la persoana I, iar lumea privită prin ochii fetei are un farmec și un umor special. În plus, cartea este într-adevăr o carte polițistă în esență.
Simt că, dacă aș intra în mai multe detalii, aș începe să dezvălui mai mult decât intenționez, așa că închei aici, recomandându-vă cu mult entuziasm acest volum și - altă veste bună - spunându-vă că seria Flavia de Luce are, din câte știu, opt volume. Distracția de abia a început!
marți, 27 octombrie 2015
Traian Tandin - ”Cei mai odioși 100 criminali români”
Traian Tandin este un alt scriitor român ale cărui cărți de factură detectivistică mi-au făcut în copilărie ”introducerea” în ceea ce înseamnă literatură polițistă.
Tandin a fost unul dintre cei mai apreciați ofițeri de ”judiciar” din România, având la activ un număr impresionant de cazuri rezolvate. A participat, printre altele, și la ancheta în urma căreia a fost arestat celebrul Rîmaru.
Pe partea literară, Tandin a fost la fel de prolific. A scris peste șaizeci de titluri, multe dintre volume descriind cazurile reale cu care autorul s-a confruntat de-a lungul carierei.
Îmi aduc aminte de cărțile cu căpitanul Roman, cărți în care povestirile te lăsau pe tine, cititorul, să dai răspunsul la întrebarea ”cine e autorul?”. Pentru a putea verifica dacă raționamentul tău era corect, răspunsurile erau grupate la sfârșitul cărții, similar răspunsurilor din culegerile de probleme.
Îmi aduc aminte și de cartea despre Ringo, câinele polițist, și de încă alte câteva titluri, însă cartea despre care vă scriu astăzi se intitulează ”Cei mai odioși 100 criminali români”.
Bănuiesc că titlul în sine este suficient de clar. Perioada temporală acoperită în carte începe undeva pe la sfârșitul secolului XIX și ajunge până la perioada actuală (cartea a apărut în anul 2008).
Mi se pare interesant faptul că și noi ne putem ”mândri” cu criminali care se ridică la nivelul confraților lor internaționali. Faptul că, la vremea respectivă, cenzura și-a făcut datoria și aceștia nu au fost mediatizați la nivelul la care crimele odioase sunt cap de afiș în toată mass-media nu înseamnă că am fost scutiți de fenomen. De asemenea, demonstrează și faptul că, dacă eliminăm din ecuație aspectele politice, am avut și milițieni capabili, care și-au făcut datoria. Cred că și asta contează măcar puțin.
duminică, 18 octombrie 2015
În loc de recenzie, un fel de FAQ
Mi s-au adresat de-a lungul timpului multe întrebări în legătură cu subiectul lecturii. Dintre acestea, câteva au ieşit în evidenţă prin frecvenţa cu care au apărut, şi absolut toate au ieşit în evidenţă deoarece tonul cu care îmi erau adresate era în majoritatea cazurilor tonul cu care te miri cu voce tare de o ciudăţenie nemaiîntâlnită şi inexplicabilă.
În ordine aleatorie, aceste câteva întrebări (şi răspunsurile aferente) sună cam aşa:
De ce citesc?
Din plăcere. Aceeaşi plăcere cu care alţii se uită la filme, merg la meciuri de fotbal, fac shopping sau colecţionează scoici. Uneori, ca să mai şi învăţ una-alta (dar evit de obicei să menţionez acest motiv, că discuţia devine şi mai complicată şi năucitoare). Pentru mine, noţiunea de "lectură obligatorie" a fost şi este una fără sens. Cum să mă obligi să fac o activitate care îmi place?
Citesc de mult?
Păi, citesc de când am învăţat să citesc. Mda, a cam trecut ceva vreme, dacă stau să socotesc.
Citesc mult?
"Mult" e o noţiune relativă. În primul rând, nu am norme de îndeplinit. În al doilea rând, mult în comparaţie cu cine? În fine, pentru amatorii de statistici şi cei care se înţeleg mai bine cu cifrele, o medie calculată cu o marjă relativ mare de eroare ar avea valoarea de 4 cărţi pe lună. Au fost şi luni cu o singură carte, şi luni cu 7 sau mai multe. Evident, depinde de timpul avut la dispoziţie, de subiectul cărţii, de uşurinţa cu care o parcurg, de numărul de pagini.
Oarecum din aceeaşi categorie, citesc repede?
La fel, nu ştiu ce înseamnă repede. Pot spune cu siguranţă că nu folosesc tehnici de citire rapidă, nu este cazul, nu mă biciuieşte nimeni să termin naibii odată cartea. În plus, e genul de situaţie în care pun accentul pe calitate, nu pe cantitate (inclusiv pe calitatea timpului petrecut în compania unei cărţi; altfel spus, citesc în ritmul în care mă simt bine citind).
Ce domenii prefer?
E mai uşor să spun ce nu prefer. Literatura romantică/de dragoste nu e genul meu. Am încercat, nu merge. În rest, cam orice. Predomină, desigur, poliţistele/thrillerele de orice fel (şi politice, şi medicale etc) şi horror-urile, dar le asezonez şi cu cărţi istorice, fantasy, uneori SF, (auto)biografii... Depinde ce ce mi-e la îndemână şi de ce simt că aş avea chef. De aceea, de exemplu, m-am regăsit de multe ori citind două cărţi, uneori trei, în acelaşi timp.
Nu mă plictisesc, am răbdare să citesc?
Evident da, nu înţeleg reversul situaţiei.
Sper că v-am lămurit cât de cât. Pentru întrebări suplimentare, vă stau la dispoziţie. Până atunci, însă, spor la lectură!
În ordine aleatorie, aceste câteva întrebări (şi răspunsurile aferente) sună cam aşa:
De ce citesc?
Din plăcere. Aceeaşi plăcere cu care alţii se uită la filme, merg la meciuri de fotbal, fac shopping sau colecţionează scoici. Uneori, ca să mai şi învăţ una-alta (dar evit de obicei să menţionez acest motiv, că discuţia devine şi mai complicată şi năucitoare). Pentru mine, noţiunea de "lectură obligatorie" a fost şi este una fără sens. Cum să mă obligi să fac o activitate care îmi place?
Citesc de mult?
Păi, citesc de când am învăţat să citesc. Mda, a cam trecut ceva vreme, dacă stau să socotesc.
Citesc mult?
"Mult" e o noţiune relativă. În primul rând, nu am norme de îndeplinit. În al doilea rând, mult în comparaţie cu cine? În fine, pentru amatorii de statistici şi cei care se înţeleg mai bine cu cifrele, o medie calculată cu o marjă relativ mare de eroare ar avea valoarea de 4 cărţi pe lună. Au fost şi luni cu o singură carte, şi luni cu 7 sau mai multe. Evident, depinde de timpul avut la dispoziţie, de subiectul cărţii, de uşurinţa cu care o parcurg, de numărul de pagini.
Oarecum din aceeaşi categorie, citesc repede?
La fel, nu ştiu ce înseamnă repede. Pot spune cu siguranţă că nu folosesc tehnici de citire rapidă, nu este cazul, nu mă biciuieşte nimeni să termin naibii odată cartea. În plus, e genul de situaţie în care pun accentul pe calitate, nu pe cantitate (inclusiv pe calitatea timpului petrecut în compania unei cărţi; altfel spus, citesc în ritmul în care mă simt bine citind).
Ce domenii prefer?
E mai uşor să spun ce nu prefer. Literatura romantică/de dragoste nu e genul meu. Am încercat, nu merge. În rest, cam orice. Predomină, desigur, poliţistele/thrillerele de orice fel (şi politice, şi medicale etc) şi horror-urile, dar le asezonez şi cu cărţi istorice, fantasy, uneori SF, (auto)biografii... Depinde ce ce mi-e la îndemână şi de ce simt că aş avea chef. De aceea, de exemplu, m-am regăsit de multe ori citind două cărţi, uneori trei, în acelaşi timp.
Nu mă plictisesc, am răbdare să citesc?
Evident da, nu înţeleg reversul situaţiei.
Sper că v-am lămurit cât de cât. Pentru întrebări suplimentare, vă stau la dispoziţie. Până atunci, însă, spor la lectură!
duminică, 11 octombrie 2015
Inventar
Mi-am dat brusc seama că în ultimul timp, de când s-au lansat ofertele de toamnă, să zic aşa, am început să urmăresc cam multe seriale. Suficient de multe încât să fie necesar să le înşir undeva, ca să nu le pierd firul. De ce nu le-aş înşira aici?
Avem până acum, în ordine aleatorie, American Horror Story, Gotham, NCIS, NCIS Los Angeles, NCIS New Orleans, Survivor, Amazing Race (bine, ăstea două nu sunt seriale, dar le vâr în aceeaşi categorie din motive de sezoane şi episoade săptămânale), Blindspot, Quantico, Limitless, Scorpion, The Blacklist, The Big Bang Theory, Code Black... Probabil am uitat ceva. Oricum, deocamdată reuşesc să ţin pasul cu ele şi să nu le încurc acţiunea şi personajele. Deocamdată.
Avem până acum, în ordine aleatorie, American Horror Story, Gotham, NCIS, NCIS Los Angeles, NCIS New Orleans, Survivor, Amazing Race (bine, ăstea două nu sunt seriale, dar le vâr în aceeaşi categorie din motive de sezoane şi episoade săptămânale), Blindspot, Quantico, Limitless, Scorpion, The Blacklist, The Big Bang Theory, Code Black... Probabil am uitat ceva. Oricum, deocamdată reuşesc să ţin pasul cu ele şi să nu le încurc acţiunea şi personajele. Deocamdată.
sâmbătă, 10 octombrie 2015
Petre Sălcudeanu - "Un bunic şi o biată crimă"
Dacă
tot am pornit pe direcția autorilor români, să și povestim despre
ei puțin.
Ultima
carte citită din această categorie a fost ”Un bunic și o biată
crimă”, scrisă de Petre Sălcudeanu.
Volumul
este primul dintr-o serie de opt volume în care personajul principal
este Bunicul, fost om al legii căruia vechii colegi din cadrul
Miliției îi mai pasează câte un caz, parțial pentru a apela la
experiența lui, parțial pentru a-l scoate din monotonia vieții de
pensionar.
Alături
de Copil, un bătrân câine polițist scos și el la pensie și
”adoptat” de Bunic, și de Panaitescu, un fel de șofer personal
care stă la dispoziția Bunicului contra cost și joacă și rolul
de confident, Bunicul primește spre rezolvare un caz aparent simplu.
Este vorba despre un accident rutier soldat cu o victimă, caz pe
care cei de la Circulație îl consideră practic închis. Rolul
Bunicului este doar cel de a confirma concluziile, însă eroul
nostru își ia treaba în serios și descoperă că banalul accident
are o istorie mult mai întortocheată, în care sunt implicate mult
mai multe personaje.
Deși
anchetarea prea minuțioasă a cazului și complicarea iminentă
a acestuia îi deranjează pe cei ce voiau să claseze toată
povestea cu eticheta ”Rezolvat”, Bunicul perseverează și
reușește să îi găsească pe adevărații vinovați și să
identifice motivațiile acțiunilor acestora.
Faptul
că Sălcudeanu este absolvent (și) de filosofie este vizibil pe tot
parcursul romanului, când deducțiile Bunicului împărtășite cu
voce tare se transformă în monologuri mai profunde pe diverse
subiecte, când destăinuirile suspecților devin povești pline de
morală ori chiar la final, când principalele personaje implicate în
diverse grade în caz sunt puse față în față cu mărturisirile
colegilor de grup și sunt lăsați să tragă singuri concluziile.
Partea
oarecum neplăcută este că toate aceste divagaţii, chiar dacă îşi
au rostul lor, rup ritmul acţiunii şi uneori ai impresia unei frâne
puse prea brusc. Nu contribuie nici măcar la creşterea tensiunii
înainte de momentul culminant.
Trecând
peste acest impediment, cartea merită citită, chiar dacă nu va
câştiga un loc în topul preferinţelor personale. Cât timp vă
abţineţi să faceţi comparaţii cu alte romane scrise de autori
mai celebri şi/sau mai prolifici, totul e în ordine.
sâmbătă, 3 octombrie 2015
Din nou la Urgenţe
Nu în realitate, calmaţi-vă, ci pe micul ecran (al monitorului, cel puţin).
Dacă aţi văzut Dr. House de trei ori cap-coadă şi ER de cel puţin tot atâtea ori, bănuiesc că aţi avea chef de ceva nou, totuşi. Noul ăsta tocmai a apărut.
Serialul se numeşte Code Black şi este, evident, un serial centrat pe evenimentele şi personajele de la Urgenţele spitalului Angels memorial din LA.
Codul negru din titlu este codul medical prin care se anunţă că numărul pacienţilor este atât de mare, încât personalul medical nu este suficient numeric pentru a face faţă afluxului de cazuri. Sună bine, nu? Pentru spectatori, zic, nu pentru pacienţi. Nici pentru medici, dacă stau să mă gândesc.
Nu intru în mai multe detalii deoarece pur şi simplu nu prea am ce spune, am văzut doar primul episod şi încă nu m-am familiarizat cu personajele, nu m-am prins cine e bunul, cine răul şi cine urâtul şi nu am avut timp nici măcar să-mi aleg un personaj favorit.
Dar risc să spun că merită văzut, măcar de fanii genului. Au fost drame şi momente comice, tensiuni şi situaţii miraculoase, precum şi sânge. Mult.
Dacă aţi văzut Dr. House de trei ori cap-coadă şi ER de cel puţin tot atâtea ori, bănuiesc că aţi avea chef de ceva nou, totuşi. Noul ăsta tocmai a apărut.
Serialul se numeşte Code Black şi este, evident, un serial centrat pe evenimentele şi personajele de la Urgenţele spitalului Angels memorial din LA.
Codul negru din titlu este codul medical prin care se anunţă că numărul pacienţilor este atât de mare, încât personalul medical nu este suficient numeric pentru a face faţă afluxului de cazuri. Sună bine, nu? Pentru spectatori, zic, nu pentru pacienţi. Nici pentru medici, dacă stau să mă gândesc.
Nu intru în mai multe detalii deoarece pur şi simplu nu prea am ce spune, am văzut doar primul episod şi încă nu m-am familiarizat cu personajele, nu m-am prins cine e bunul, cine răul şi cine urâtul şi nu am avut timp nici măcar să-mi aleg un personaj favorit.
Dar risc să spun că merită văzut, măcar de fanii genului. Au fost drame şi momente comice, tensiuni şi situaţii miraculoase, precum şi sânge. Mult.
Puţină istorie
Am în lucru câteva recenzii, însă acestea nu au ajuns încă la forma care să mă mulţumească suficient încât să le dau drumul în lume.
Lucrând la ele mi-a venit ideea de a face o mică observaţie: când discut cu alţii despre literatura poliţistă autohtonă, în mod aproape inevitabil primul nume pomenit este Rodica Ojog-Braşoveanu.
Total de acord, şi pe bună dreptate, aş spune. Ce nu e chiar corect este că, tot aproape inevitabil, în discuţie nu urmează şi alte nume. Poate că diferenţa de vârstă dintre mine şi interlocutori este un factor important, şi într-o oarecare măsură chiar sper ca aceasta să fie explicaţia.
Însă eu am crescut, din punct de vedere literar, într-o perioadă în care scriitorii existenţi acum pe piaţă şi disponibili într-un număr impresionant (mă refer în mod special la autorii străini) erau fie necunoscuţi, fie dificil de găsit. Îmi aduc aminte, desigur, de colecţia Enigma, care oferea spre lectură nume consacrate precum Chandler, Simenon, Cheney sau Christie.
Dar... Puteam citi - şi am şi făcut-o - Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Haralamb Zincă, Petre Sălcudeanu, chiar şi Vlad Muşatescu poate fi inclus aici, Traian Tandin, Paul Ştefănescu (adevărat, cu volume despre medicină legală, însă cu multe cazuri reale prezentate pe larg)... Sunt convins că am scăpat alte câteva nume.
Consider că şi aceşti autori merită să fie coborâţi din pod şi şterşi de praf din când în când. Pentru că datorită lor generaţiile mai vechi au prins gustul literaturii poliţiste, şi pentru că generaţiile mai noi ar putea avea surprize plăcute.
Şi combat, în încheiere, principalul contra-argument pe care l-am auzit până acum: "Nu vreau să citesc cărţi cu miliţieni şi securişti." Cărţile de factură poliţistă nu au pus accent pe politica vremii. Iar miliţienii şi securiştii care sunt eroii din aceste romane îşi fac pur şi simplu treaba, la fel ca detectivii, agenţii, comisarii ori poliţiştii din alte ţări şi alte regimuri. Faptul că maiorul Cristescu era miliţian, nu poliţist, nu a împiedicat lumea să nu îndrăgească şi să savureze romanele cu Melania Lupu, nu-i aşa?
Lucrând la ele mi-a venit ideea de a face o mică observaţie: când discut cu alţii despre literatura poliţistă autohtonă, în mod aproape inevitabil primul nume pomenit este Rodica Ojog-Braşoveanu.
Total de acord, şi pe bună dreptate, aş spune. Ce nu e chiar corect este că, tot aproape inevitabil, în discuţie nu urmează şi alte nume. Poate că diferenţa de vârstă dintre mine şi interlocutori este un factor important, şi într-o oarecare măsură chiar sper ca aceasta să fie explicaţia.
Însă eu am crescut, din punct de vedere literar, într-o perioadă în care scriitorii existenţi acum pe piaţă şi disponibili într-un număr impresionant (mă refer în mod special la autorii străini) erau fie necunoscuţi, fie dificil de găsit. Îmi aduc aminte, desigur, de colecţia Enigma, care oferea spre lectură nume consacrate precum Chandler, Simenon, Cheney sau Christie.
Dar... Puteam citi - şi am şi făcut-o - Horia Tecuceanu, Olimpian Ungherea, Haralamb Zincă, Petre Sălcudeanu, chiar şi Vlad Muşatescu poate fi inclus aici, Traian Tandin, Paul Ştefănescu (adevărat, cu volume despre medicină legală, însă cu multe cazuri reale prezentate pe larg)... Sunt convins că am scăpat alte câteva nume.
Consider că şi aceşti autori merită să fie coborâţi din pod şi şterşi de praf din când în când. Pentru că datorită lor generaţiile mai vechi au prins gustul literaturii poliţiste, şi pentru că generaţiile mai noi ar putea avea surprize plăcute.
Şi combat, în încheiere, principalul contra-argument pe care l-am auzit până acum: "Nu vreau să citesc cărţi cu miliţieni şi securişti." Cărţile de factură poliţistă nu au pus accent pe politica vremii. Iar miliţienii şi securiştii care sunt eroii din aceste romane îşi fac pur şi simplu treaba, la fel ca detectivii, agenţii, comisarii ori poliţiştii din alte ţări şi alte regimuri. Faptul că maiorul Cristescu era miliţian, nu poliţist, nu a împiedicat lumea să nu îndrăgească şi să savureze romanele cu Melania Lupu, nu-i aşa?
vineri, 25 septembrie 2015
Punct şi de la capăt
Da, e o perioadă semnificativă de pauză. Absenţa este însă justificată pe deplin. Motivul principal îl puteţi afla dacă aruncaţi o privire (de preferinţă una mai atentă) Revistadesuspans.ro.
Deoarece Revista e într-o vacanţă binemeritată, însă eu citesc în continuare, voi (re)începe să postez aici recenziile cărţilor lecturate.
Ca reguli de bază ce ar trebui probabil reamintite, citesc cărţi apărute la diverse edituri şi în diverse perioade. Dacă vă aşteptaţi la informaţii despre ultimele apariţii, veţi fi dezamăgiţi. Nu că nu vor apărea şi astfel de articole, însă ele nu vor prima.
Poate merită menţionat şi faptul că nu colaborez sub nicio formă cu nicio editură, aşadar recenziile se vor limita la numele autorului şi la titlul volumului. Anul apariţiei, editura şi celelalte informaţii de acest gen sunt irelevante, în special în cazul cărţilor reeditate. Dacă vă stârnesc curiozitatea cu vreun titlu anume, sunteţi copii mari şi veţi reuşi să procuraţi cartea respectivă dintr-o sursă ori alta.
Ca postare de "încălzire", mă opresc aici.
Revin în curând cu primul articol "pe temă", până atunci însă, bine ne-am regăsit şi spor la citit!
Deoarece Revista e într-o vacanţă binemeritată, însă eu citesc în continuare, voi (re)începe să postez aici recenziile cărţilor lecturate.
Ca reguli de bază ce ar trebui probabil reamintite, citesc cărţi apărute la diverse edituri şi în diverse perioade. Dacă vă aşteptaţi la informaţii despre ultimele apariţii, veţi fi dezamăgiţi. Nu că nu vor apărea şi astfel de articole, însă ele nu vor prima.
Poate merită menţionat şi faptul că nu colaborez sub nicio formă cu nicio editură, aşadar recenziile se vor limita la numele autorului şi la titlul volumului. Anul apariţiei, editura şi celelalte informaţii de acest gen sunt irelevante, în special în cazul cărţilor reeditate. Dacă vă stârnesc curiozitatea cu vreun titlu anume, sunteţi copii mari şi veţi reuşi să procuraţi cartea respectivă dintr-o sursă ori alta.
Ca postare de "încălzire", mă opresc aici.
Revin în curând cu primul articol "pe temă", până atunci însă, bine ne-am regăsit şi spor la citit!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)