După cum spuneam, Kerr

Da, ştiu, am întârziat, însă motivul îl puteţi afla şi singuri accesând http://suspans.ro/literatura/profil-literar/philip-kerr. Dacă vreţi neapărat să citiţi articolul pe blog, va trebui să mai aşteptaţi puţin. În compensaţie, ca să nu vă simţiţi păcăliţi, săptămâna asta voi posta în exclusivitate pentru blog. OK?

Publicitate/Reclamă/Advertising

Bun, acum, că sunteţi în deplină cunoştinţă de cauză, permiteţi-mi să vă semnalez apariţia aventurilor lui Sherlock Holmes în serie completă. Patru romane şi 56 de povestiri, grupate în patru volume publicate de editura Adevărul Holding; primul volum a apărut deja marţea trecută (da, ar fi trebuit să mă grăbesc puţin cu anunţul ăsta...), iar următoarele trei vor apărea mâine, respectiv în următoarele zile de marţi.
Volumul I conţine "Un studiu în roşu" şi 12 povestiri, volumul II - "Semnul celor patru" şi "Valea terorii", alături de 11 povestiri, volumul III - "Câinele din Baskerville" şi 13 povestiri, iar ultimul volum cuprinde 21 de povestiri.
Cărţile sunt cu copertă cartonată (hardcover, dacă preferaţi), iar preţul este 6,9 RON per volum, adică ultra accesibil. Eu zic că e o investiţie ce merită.
Nu mă pot abţine să adaug (în urma unei experienţe, ăăăă, să zic neplăcute) un post scriptum dedicat celor care achiziţionează tot ce prind din seriile ăstea "cu copertă frumoasă", care "stau frumos în bibliotecă": pentru numele lui Dumnezeu, măcar scoateţi-le din ţipla aia în care vin ambalate!
Pe de altă parte, nutresc speranţa că rătăciţii care ajung pe-aici nu fac parte din categoria menţionată mai sus.
OK, Kerr ajunge în curând aici, conform promisiunii. Mai am vreo 50 de pagini din ultimul volum al trilogiei, aşadar în cursul săptămânii ăsteia apare şi postarea asta.

Lee Child

Apariţia recentă a celui de-al patrulea volum tradus din seria Jack Reacher mi-a adus aminte de Lee Child, un autor pe care l-am descoperit în 2007 şi care m-a cucerit încă de la prima carte. Am uitat de el deoarece, după apariţia a încă două volume, tot prin 2007 sau 2008, traducerile au fost sistate, cu toate că la ora actuală seria are 11 sau 12 volume. Şi iată că brusc şi pe neaşteptate, apare în urmă cu 2 săptămâni "Ancheta". Tot nu eram hotărât ce să (re)citesc, aşadar am reluat toate cele 3 volume "vechi" şi am păstrat ultima apariţie pe post de "cireaşă de pe tort".
În ordinea numerelor de pe tricou, în "Capcana Margrave" facem cunoştinţă cu Jack Reacher, fost poliţist militar, la ora actuală liber de orice obligaţii. În urma unui impuls de moment, se opreşte în insignifiantul orăşel Margrave pentru un mic dejun şi o cafea. Însă după doar o jumătate de oră este arestat pentru o crimă de care nu are habar. Pe măsură ce încep să apară indiciile şi surprizele, Margrave se transformă din oraşul mult prea perfect într-o capcană mortală.
"Să nu ucizi". Reacher este persoana la care serviciile secrete apelează cu rugămintea ieşită din comun de a încerca să-l ucidă pe vicepreşedintele SUA. Este de fapt un exerciţiu prin care se doreşte testarea dispozitivului de securitate. Reacher acceptă jobul, însă exerciţiul devine rapid o situaţie reală, cu ucigaşi "adevăraţi" care vor să-şi îndeplinească misiunea.
"Evadare imposibilă". Reacher este răpit accidental, aflându-se la locul nepotrivit în momentul nepotrivit, alături de persoana nepotrivită, o femeie care pretinde că este agent FBI. Se trezeşte închis într-o celulă undeva în munţii Montanei, într-o zonă inaccesibilă, fără nicio idee despre cine l-a răpit şi de ce. În concluzie, trebuie să evadeze, însă pentru asta trebuie să colaboreze cu misterioasa femeie în care nu ştie dacă şi câtă încredere poate avea.
"Ancheta" este un prequel, Reacher fiind încă angajat în cadrul armatei. Este trimis într-un orăşel de provincie care nu iese în evidenţă decât prin baza militară din imediata vecinătate şi prin crima care are loc acolo şi în care se pare că sunt implicate cadre militare din respectiva bază. Misiunea lui Reacher este supravegherea anchetei civile derulate în paralel cu ancheta efectuată în unitatea militară şi, eventual, evitarea oricărui scandal în care armata ar putea fi implicată. Însă, ca de obicei, nimic nu este ceea ce pare, iar crima este doar stratul de suprafaţă al unei afaceri mult mai complicate.
Cam ăstea ar fi volumele traduse în română. Celelalte volume din serie sunt disponibile pe internet în engleză, însă prefer să sper că seria traducerilor va continua într-un ritm mai susţinut decât până acum.
Până tura viitoare, sper că v-am trezit interesul. Vă mai pot spune că subiectul viitoarei postări va fi Phillip Kerr. Spor la lectură!

Back

În ordinea numerelor de pe tricouri, v-am lăsat în suspans cu Patterson, aşadar... în cel de-al cincilea volum din serie, "Al 5-lea călăreţ", fetele din Women's Murder Club se ocupă de rezolvarea enigmei unor morţi misterioase, pacienţii unui spital decedând într-un ritm alarmant cu puţin timp înainte de a fi externaţi, adică în momentul în care erau consideraţi vindecaţi. Cazul devine mai complicat când mama celei mai noi membre a Clubului, avocata Yuki Castellano, are aceeaşi soartă. Cartea are, fapt caracteristic volumelor lui Patterson, un ritm foarte alert, de aceea te obligă oarecum la o lectură rapidă. O sută şi ceva de capitole în ceva mai mult de trei sute de pagini... despre asta vorbesc. Între timp, am văzut că a apărut deja "Al 6-lea caz", pe care nu am reuşit deocamdată să o cumpăr, aşadar mă opresc aici şi revin la Patterson după ce voi citi şi acest volum.
În restul perioadei de aproape 2 luni de la ultima postare, am recitit "Şoapte" de Koontz, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală, deoarece seamănă extrem de mult cu "Mr. Murder", citită nu cu mult înainte. Pe de altă parte, Koontz e un scriitor extrem de prolific, şi e normal să aibă cărţi mai bune şi mai puţin bune. Dacă adăugăm şi factorul subiectiv, va ieşi un top al preferinţelor care este foarte probabil să difere mult de la persoană la persoană.
Acum citesc "Expediţia Sindbad", de Tim Severin. Opţiune cauzată de două motive, şi anume nostalgia - volumul a apărut în 1987 în colecţia Delfin, remember? - şi dorinţa de a schimba puţin genul lecturii. Cartea se încadrează la aventură, docu-aventură aş spune eu, fiind un jurnal de bord al călătoriei pe care autorul a efectuat-o de pe coasta arabă până pe cea chineză cu o ambarcaţiune construită de la zero folosind schiţele şi tehnicile descrise în vechi documente istorice arabe. Intenţia a fost să verifice dacă celebrele călătorii maritime ale lui Sindbad ar fi fost posibile cu navele din respectiva epocă. Adică nave "cusute", scândurile fiind îmbinate prin cusături cu fibră de cocos, nu cu ajutorul cuielor. Expediţia a avut succes, însă cartea descrie pe un ton relaxat şi uneori umoristic toate etapele expediţiei, de la construirea navei la călătoria propriu-zisă, cu oamenii întâlniţi, locuri, cultură, istorie... O lectură relaxantă.
Nu mi-am programat următoarea lectură, dar vă voi ţine la curent. Vin vacanţele şi concediile,  nu uitaţi să vă aruncaţi în bagaje şi o carte bună!

Mix

Am lipsit virtual deoarece conjunctura a făcut ca în ultima lună să citesc doar cărţi care nu-şi au locul aici, mai exact "Istoria celui de-al doilea război mondial" de Liddell Hart, vreo trei volume de Suvorov, "Otrava" lui McBain, de care tocmai am scris, şi "Mr. Murder" de Koontz, despre care am de gând să scriu în curând (de autor, nu de carte). Acum sunt pe cale să termin "Al 5-lea călăreţ" de James Patterson, şi despre el va fi următoarea postare, mai exact despre volumele cu cazurile rezolvate de fetele din Women's Murder Club. See you soon!

Ed McBain

După cum v-am promis, azi este rândul lui Ed McBain. Prima carte a lui McBain care mi-a căzut în mână a fost "Caraliii". Au urmat, în ordine aleatorie, "Otrava", "Cifrul", "Leagănul morţii" şi cea recitită acum, "Ascultă şi mori!". Eroii lui McBain sunt detectivii Secţiei 87, care sunt de fapt eroi doar în sensul de personaje ale aventurilor imaginate de autor. Asta mi-a şi plăcut de fapt iniţial, faptul că sunt poliţişti normali (cu tot ceea ce implică asta, bine şi rău), fără puteri deductive care să frizeze supranaturalul, fără gadgeturi ultimul răcnet, fără medalii de ţintaşi de elită şi în general fără niciun atribut care să îi facă nişte "supercops". Dimpotrivă, cazurile le ridică exact acelaşi gen de probleme şi determină exact aceleaşi întrebări cu care şi eu, un simplu cititor civil, mă confrunt pe parcursul derulării cazului. Sunt de multe ori puşi în dificultate, iar soluţia nu apare miraculos, ci în urma unui efort comun de punere cap la cap a informaţiilor deţinute. Al doilea motiv de "like", munca în comun. Nu pot spune, în urma celor 5 cărţi citite, că aş putea indica cu certitudine "creierul" grupului. Fiecare contribuie la rezolvarea cazului, mai mult sau mai puţin, dar în proporţie suficientă încât să nu poţi să îi clasifici în ordinea importanţei, sau a inteligenţei. Toate astea sunt asezonate cu umor, dar nu cu genul umor cauzat de replici spirituale, ci cu accent pe umorul involuntar şi pe cel de situaţie (sau o combinaţie între ele).
Ceva mai concret, în "Ascultă şi mori!" gaşca Secţiei 87 se reîntâlneşte cu un mai vechi inamic, cunoscut doar după poreclă, "Surdul". Surdul le-a mai creat ceva probleme şi în "Caraliii", de exemplu, unde o supraveghere de rutină a devenit tragicomică, păţania fiind rememorată pe scurt astfel: "Genero...neobişnuit cu arta supravegherii, a tresărit în clipa când a observat pe cineva luând sufertaşul, şi-a smuls ochelarii de orb de la ochi, şi-a desfăcut cel de-al treilea nasture al paltonului, aşa cum văzuse el că procedează detectivii în serialele TV, a dus mâna la pistol şi s-a împuşcat în picior". Am ales acest fragment deoarece ilustrează perfect umorul de care vă vorbeam, şi în plus este una dintre scenele mele favorite.
De data asta, Surdul îi tachinează cu anagrame şi palindroame trimise pe adresa secţiei şi adresate detectivului Carella, urmate de scurte citate din Shakespeare, toate menite a le da indicii despre ceea ce urmează. Ei bine, ghiduşiile ăstea intelectuale sunt o provocare suplimentară la adresa detectivilor, mai ales că, de exemplu, citatele din Shakespeare sunt scrise în engleza veche, ceea ce îi face pe câţiva dintre cei implicaţi în caz să fie convinşi că Surdul face greşeli gramaticale şi habar nu are să scrie în engleză :).
OK, ar trebui să fie de ajuns pentru a vă trezi interesul. La lectură cu voi!

Pauza s-a terminat, înapoi la lucru

Pauza a fost determinată deoarece am făcut un efort şi, de această dată, am reuşit să citesc integral şi fără întreruperi Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn, o carte masivă pe care am mai citit-o practic o dată, însă, după cum spuneam, într-un interval de timp mai lung, cu perioade de 2-3 săptămâni între volume. De data asta mi-a ieşit figura. Conform principiilor expuse încă de la bun început, nu voi spune nimic despre acest volum. În schimb, voi reveni la "normal" cu o postare despre Ed McBain, postare ce va apărea fie azi, ceva mai târziu, fie mâine, în funcţie de circumstanţe.

Machine Gun Preacher

Nu vă lăsaţi înşelaţi de machine gun-ul din titlu.
O poveste inspirată de fapte reale şi de personaje asemenea, cu Gerard Butler în rolul lui Sam Childers. Aflat în cădere liberă spre fundul prăpastiei, Sam are un moment de revelaţie în urma căruia găseşte credinţa, precum şi un scop care va ajunge să îl consume aproape în întregime.
Un (alt) film despre ororile războiului, de data asta cel din Sudan, despre victime nevinovate şi despre oameni suficient de nebuni încât să se implice total în bătălii aparent pierdute încă de la bun început. De văzut.

William Diehl

Prima carte a lui Diehl, pe care am citit-o cu mult timp în urmă, este "Fiinţa răului". Avocatul Martin Vail este un tip inteligent, arogant, nefiind dispus să piardă vreun caz şi acţionând în acest sens inclusiv la limita legii, ajutat fiind de o echipă cunoscută generic sub numele de Gaşca de nebuni. În momentul în care acceptă să apere un puştan acuzat de uciderea oribilă a unei personalităţi a oraşului, se angajează într-un caz extrem de dificil, fiind nevoit să se confrunte cu implicaţiile politice ale cazului, cu cel mai redutabil adversar de pe scena juridică, procurorul Jane Venable, şi cu cel mai atipic client, Aaron Stampler, tânărul dezorientat, traumatizat şi aparent incapabil de o crimă atât de sângeroasă. Cazul este cu adevărat rezolvat în finalul cărţii, la propriu, adică pe ultima pagină, şi este surprinzător. Derularea procesului şi procedurile descrise seamănă cu stilul lui Grisham, ceea ce nu e rău deloc. Cartea a fost ecranizată, Richard Gere jucându-l pe Vail, iar Edward Norton pe Aaron. Nu redeschid discuţia despre superioritatea cărţii faţă de ecranizare, însă trebuie să menţionez că Vail şi echipa sa se reîntâlnesc cu Aaron Stampler în alte două volume, "Chipul răului" şi "Domnie în iad". Cum s-ar zice, 3-1 în favoarea literaturii.
Alte cărţi scrise de Diehl sunt 27, Calul thailandez, Huliganii, Cameleonul... de ăstea îmi aduc aminte pe moment. Le-aş numi cărţi de acţiune, însă scrise antrenant şi reuşind să îţi menţină interesul până la final. Subiectiv, dacă are relevanţă pentru voi, Diehl face parte din topul personal al autorilor de literatură de acest gen., şi l-aş plasa chiar în primele 10 locuri.
Gata, mergeţi şi citiţi ceva!

Clint Mansell

Celebru pentru Lux Aeterna, piesă ce face parte din coloana sonoră a filmului Requiem for a Dream, Mansell este unul dintre compozitorii mei preferaţi de soundtrackuri. A făcut muzica pentru filme precum Pi, Fountain, Saw, The Wrestler, Black Swan, ăstea enumerându-le din memorie. Colaborează mult cu Aronofsky, filmele sale ciudate fiind completate perfect de sunetele lui Mansell, a cărui mare calitate este că reuşeşte să muleze perfect muzica pe tema şi acţiunea filmului, completându-l într-un mod fericit.
Mi-am adus aminte de Mansell deoarece de vreo săptămână încoace ascult obsedant piesele de pe "The Fountain", cu precădere "First snow" şi "Death is a Road to Awe". Căutaţi-le pe Youtube, şi nu evitaţi celelalte piese disponibile. Poate vă place câte ceva.

Jeffery Deaver

Da, l-am scris corect, e Jeffery. Dacă nu înghiţiţi literatură poliţistă pe pâine, ci vă rezumaţi doar la filmele de acest gen, probabil numele nu vă sună cunoscut, aşa că încerc o altă abordare: Lincoln Rhyme şi Amelia Sachs. Nu? Nimic? Încercăm altfel. Denzel Washington şi Angelina Jolie... altă treabă, aşa-i? "Colecţionarul de oase". Autor: Jeffery Deaver.
Personajele principale sunt Lincoln Rhyme, criminalist care a rămas paralizat în urma unui accident la locul de muncă, mai exact în timp ce efectua cercetări la locul unei crime, şi Amelia Sachs, agent de poliţie cooptat de Rhyme pe post de ochi/urechi/nas/mâini şi în general pe postul persoanei care să îl înlocuiască fizic la cercetările de pe teren. Întâlnirea celor două personaje are loc într-adevăr în "Colecţionarul de oase", finalul cărţii şi al ecranizării sugerând că ceea ce părea o colaborare de moment, forţată de circumstanţele cazului, devine o colaborare permanentă, atât pe plan profesional, cât şi sentimental.
Acest fapt este confirmat în celelalte volume centrate pe aceleaşi personaje, dintre care am reuşit să găsesc şi să citesc până acum "Omul dispărut", "Scaunul gol", "Maimuţa de piatră", "Dansând cu moartea" şi ultimul, cronologic vorbind, "A douăsprezecea carte".
Povestea de dragoste atipică dintre Rhyme şi Amelia este amintită destul de rar şi nu are relevanţă pe parcursul rezolvării cazurilor, rezumându-se la sfaturile lui Rhyme date Ameliei de câte ori aceasta este implicată în activităţi potenţial periculoase, precum şi la susţinerea morală şi încurajările oferite de Amelia în privinţa condiţiei medicale a lui Rhyme şi a tratamentelor pe care acesta trebuie să le urmeze, de multe ori fără chef şi fără speranţa ca aceste tratamente să remedieze ceva la un nivel semnificativ. "Semnificativ" însemnând, din punctul de vedere al lui Rhyme, recăpătarea mobilităţii fie şi a unei părţi cât de mici din corp, chiar şi o falangă.
Volumele se concentrează aşadar în principal pe cazurile respective. Rhyme este ajutat de o echipă de poliţişti, detectivi, tehnicieni şi nu în ultimul rând de asistentul său personal, Thom. Are facilităţi tehnice "ultimul răcnet", pe care le combină cu deducţii ce îmi aduc aminte de Holmes (asemănarea cu mult mai celebrul detectiv britanic nu se opreşte aici, şi Rhyme colecţiona şi clasifica mostre de sol, de exemplu...).
Amelia devine un poliţist cu sarcini de criminalist, împletind cercetarea migăloasă de la scenele crimelor, sub controlul atent al lui Rhyme, cu acţiuni specifice poliţiţieneşti, inclusiv urmăriri, împuşcături şi arestări. Apropos de urmăriri, Amelia este pasionată de viteză. Şi se comportă ca atare.
Deoarece ultima carte citită este "A douăsprezecea carte", vă fac un mic rezumat, cât să vă faceţi o idee, încercând să nu cad în păcatul dezvăluirii surprizelor şi a finalului.
O adolescentă scapă ca prin urechile acului de un atac al unui presupus violator. Printre probele materiale găsite se numără şi o carte de tarot, a cărei semnificaţie, alături de alte indicii, îi împinge pe anchetatori într-o direcţie eronată. Pe parcursul acţiunii, se descoperă că atentatorul are antecedente, precum şi obiceiul de a lăsa la locul crimelor elemente care să distragă atenţia detectivilor şi să îi direcţioneze pe piste false. Cazul va fi bineînţeles rezolvat cu succes, însă după multe întorsături spectaculoase ale situaţiei şi, normal, după lovitura finală de teatru.
Concluzie: cărţile sunt scrise într-un ritm alert, cazurile sunt suficient de complicate încât să permită elaborarea mai multor ipoteze ce trebuie confirmate sau infirmate, reuşind astfel nu devină plictisitoare; adăugăm elementele ştiinţifice gen CSI şi personalitatea lui Rhyme, de tip "Dr. House", şi obţinem nişte poveşti poliţiste care merită citite.

Propunere

Citez un puşti de clasa a opta: "La limba română, în loc să pierd câteva zile citind o carte, mai bine caut pe internet un rezumat de două pagini şi într-o oră ştiu despre ce e vorba.".
Corect. De aceea propun, tot în scopul câştigării de timp, ca în loc să pierzi o oră jumate privind un film, să te uiţi la trailer. Durează cam trei minute, ştii despre ce e vorba şi în plus în trailere se folosesc cele mai mişto imagini.
La fel, în loc să asculţi un album întreg, ascultă doar piesa single ce apare de obicei înaintea albumului. Este piesa cea mai reuşită, oricum, nu te poţi aştepta la mai mult de atât de la albumul respectiv.
Nu te mai uita la tot felul de meciuri, poţi afla scorurile din mai multe surse şi mult mai rapid. Şi nici nu te enervezi aiurea pe "albitri" sau/şi pe jucători.
Probabil din exemplele date ai prins ideea de bază. Aplic-o prin analogie la alte activităţi şi te vei trezi în curând cu o grămadă de timp liber. Cum îl vei folosi? La asta nu m-am gândit...

Să traduci, să nu traduci...

Nu planificasem această postare pentru azi, pentru simplul motiv că nu cunoşteam subiectul până acum câteva ore. Însă iată că aflu, poate printre ultimii, că la editura RAO sunt probleme cu traducătorii. Mai exact cu plata muncii lor. RAO mi-a oferit multe volume pe care doream să le citesc, şi e printre primele edituri apărute după '89 (în 1993 mai exact) de care îmi aduc aminte cu plăcere. De aceea este o surpriză să aflu că o editură pe care o apreciam se pretează la gesturi de genul ăsta. S-a propus inclusiv boicotarea editurii, cititorii fiind îndemnaţi să nu mai cumpere cărţi publicate de ei. Nu ştiu dacă această metodă ar rezolva problema sau nu. Eu boicotez involuntar toate editurile, fără discriminare, deoarece în ultimul timp cumpăr cel mult o carte pe lună, şi atunci aleg respectiva carte în funcţie de interesul pe care mi-l stârneşte, nu în funcţie de editura la care a apărut titlul respectiv. Dar... vorba multă, sărăcia omului. Pentru explicaţii mai detaliate şi direct de la sursă, aveţi aici nişte linkuri:
http://laurafrunza.com/2011/10/25/colaborarea-mea-cu-editura-rao
http://laurafrunza.com/2012/02/14/procesul-cu-rao
Păcat, mare păcat!

Ce se întâmplă aici? Scopul insulei.

Ei bine, scopul principal al acestui blog este să vă împărtăşesc părerile mele despre cărţile pe care le-am citit şi le citesc la ora actuală. Ocazional, voi scrie şi despre filme care mi-au plăcut, poate şi despre unele melodii care au reuşit să mă impresioneze, sau desene, sau fotografii...
Însă consider că sunt necesare câteva precizări: în primul rând, citesc mult. Mult, în comparaţie cu prietenii şi cunoscuţii mei care fie nu au timp, fie nu au chef, fie preferă alte modalităţi de destindere. În al doilea rând, nu sunt axat pe un anume tip de literatură, în funcţie de starea de moment citesc aventură, istorie, biografie, poliţistă, SF... Nu romane de dragoste, asta vă pot spune de pe acum.
În al treilea rând, nu sunt nici filolog, nici critic literar, redactor, editor sau vreo altă meserie strict legată de literatură. Ceea ce înseamnă că volumele despre care voi scrie aici mi-au plăcut - sau nu - din motive strict subiective, pe care le voi expune. Nu voi face analiză literară, nu mă voi lega de structura frazelor şi de mijloacele literare folosite de autor, ci pur şi simplu voi expune acţiunea şi voi menţiona punctul meu de vedere. E de aşteptat să avem păreri diferite, dar este valabilă regula cu gusturile care nu se discută.
În al patrulea rând, nu voi comenta literatura clasică, sau marii autori. Şi asta nu deoarece nu citesc aşa ceva, ci deoarece pentru această categorie se găsesc foarte uşor tone de recenzii şi comentarii făcute de oameni mult mai calificaţi decât mine. Intenţia mea este să acord atenţie părţii aceleia de "sub-literatură", considerată mai puţin valoroasă din punct de vedere intelectual, cărţilor comerciale, dacă vreţi. Şi asta deoarece, cum spuneam ceva mai devreme, pot găsi foarte multe informaţii despre Dostoievski sau Cărtărescu, însă mult mai puţină informaţie despre Diehl sau Deaver. Poate vina îmi aparţine, nu am căutat suficient de mult sau de bine, dar o părere în plus nu cred că poate face rău.
Şi, nu în ultimul rând, nu voi scrie întotdeauna despre ultimele apariţii. Sunt cărţi pe care le aştept şi pe care le consum în momentul în care apar, şi sunt cărţi citite acum x ani pe care le redescopăr cu plăcere. Nu vă aşteptaţi aşadar să găsiţi aici un fel de calendar editorial cu ultimele noutăţi şi apariţii programate în curând.
Sper că am reuşit să explic coerent ce încerc să fac aici. Cât de repede posibil, voi începe postările pe temă. Până atunci, o zi bună tuturor!

Ce este insula de hârtie?

Este "turnul meu de fildeş" care-mi permite să mă retrag departe de tumultul vieţii cotidiene. Insula este formată din coli de hârtie printre care se strecoară frânturi de celuloid, câteva sunete şi uneori nişte pixeli rătăciţi ce n-au găsit alt loc mai bun de odihnă decât aici.
Consider că insula este suficient de mare încât să merite să fie prezentată lumii, şi este pregătită să aibă vizitatori. Acestea fiind spuse, bine aţi venit!